Asta e rolul părinților – sa fie umeri. Umeri pe care copiii sa se urce când sunt mici, ca să vadă lumea, umeri pe care sa stea când sunt mari, ca să poată atinge norii, umeri pe care sa se sprijine când pașii le sovaie sau se clatină sub lovituri.
Asta e cel mai ciudat lucru când ești părinte – faptul ca ești iubit, oricum ai fi.
Uimitor de mult timp din existenta lor, oamenii par incapabili sa creadă altceva despre părinți decât ca sunt superdestepti, megahaiosi și…nemuritori.
Poate ca e o funcție biologica – pana la o anumita vârstă, copiii te iubesc pur și simplu necondiționat, nețărmurit, dintr-un singur motiv:… ca ești al lor.
Trebuie sa recunoaștem ca a făcut treaba buna natura.
