Evoluția civilizației românești până în 1918

TRIMITE PRIETENILOR

Este larg acceptată ideea că Europa a constituit şi reprezintă o importantă zonă de civilizaţie, cu contribuţii recunoscute la dezvoltarea patrimoniului material şi spiritual al omenirii. Ca ţară europeană, România şi-a adus propria contribuţie la îmbogăţirea acestui patrimoniu.
Pe teritoriul României a apărut şi s-a dezvoltat o civilizaţie umană încă din comuna primitivă. Mărturie stau ceramica neolitică de la Cucuteni (Iaşi), Gânditorul de la Hamangia (Constanţa) şi atâtea alte vestigii arheologice aflate în muzeele de pe teritoriul României.

Din vremea statului geto-dac condus de Decebal se păstrează zidurile cetăţilor din Munţii Orăştiei, sanctuarul de la Sarmisegetusa etc. De asemenea, dispunem de mai multe scrieri aparţinând unor cărturari romani şi greci, care se referă mai ales la personalitatea lui Decebal.
Confruntările militare dintre geto-daci şi romani sunt imortalizate în monumentul de la Adamclisi (Dobrogea) şi Columna lui Traian, de la Roma; din celebrul pod construit de Apolodor din Damasc se păstrează un picior al acestuia, la Drobeta Turnu Severin.

Civilizaţia romană este atestată în zeci de localităţi, între care Ulpia Traiana Sarmisegetusa, Apulum, Potaisa, Napoca, Cumidava, Drobeta, Romula etc.

După retragerea romanilor din Dacia, băştinaşii au părăsit oraşele, care deveniseră ţinta atacului popoarelor barbare. Când valul migratorilor s-a diminuat, au reapărut localităţile urbane, adesea pe locul celor vechi, a început procesul de centralizare statală. În secolele XIII – XIV s-au constituit Moldova, Ţara Românească (Valahia), Transilvania (Ardealul) şi Dobrogea.

În Evul Mediu s-a dezvoltat o civilizaţie specifică, reflectată în viaţa de zi cu zi a domnitorilor şi boierilor, precum şi a ţărănimii, meşteşugarilor, comercianţilor etc. Palatele domneşti, bisericile, cetăţile medievale – ale căror vestigii s-au păstrat – reflectă un grad relativ ridicat de civilizaţie în Ţările Române. Chiar după scurgerea mai multor secole de la construirea lor, mănăstirile Cozia, Tismana, Bistriţa (Vâlcea), Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa, Bistriţa (Neamţ) ş.a. impresionează prin rafinamentul lor artistic.

Dominaţia otomană în Moldova şi Ţara Românească, ocupaţia ungară, austriacă şi din nou cea ungară în Transilvania, rusească în Basarabia, austriacă în Bucovina şi-au pus amprenta asupra societăţii româneşti, cu deosebire a elitelor ei politice şi intelectuale.

Domniile fanariote, introduse în 1711 în Lodova şi în 1715 în Ţara Românească au influenţat puternic elita din cele două ţări. Limba cultă a devenit limba greacă, boierii au adoptat vestimentaţia turcească, precum şi obiceiurile turceşti (fumatul din narghilea, poziţia aşezat cu picioarele strânse, mişcările lente, vorbele puţine, comunicarea prin gesturi şi priviri etc).

Ţăranul – fie el român, ungur, rus sau ucrainian – a rămas mai departe izolat de lumea civilizată, ducând o viaţă mărginită la satul în care locuia.

Procesul de modernizare a societăţii româneşti (din Moldova şi Muntenia) s-a desfăşurat într-un ritm accelerat de la începutul secolului al XIX-lea. În doar câteva decenii, oamenii şi locurile au devenit aproape de nerecunoscut.

Criza imperiului otoman, înfrângerile în războaiele din 1806 – 1812, 1828 – 1829, renunţarea la domniile fanariote şi reinstaurarea domnilor pământeni în Principate (1822), protectoratul rusesc, instaurat prin pacea de la Adrianopol (1829), desfiinţarea monopolului turcesc asupra comerţului au influenţat puternic civilizaţia românească.

Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu (1821), deşi înfrântă, a dinamizat viaţa politică şi culturală din Muntenia şi Moldova. Mişcarea pentru reforme s-a amplificat, boierii au început să-şi trimită copii la studii în Franţa şi Austria, în oraşele din Principate s-au aşezat tot mai mulţi evrei, germani, francezi, italieni care au deschis ateliere şi magazine cu mărfuri aduse din Occident.

Limba greacă a fost înlocuită de limba franceză, papucii şi şalvaroo au cedat locul pantalonilor cu manşetă şi ghetelor, discuţiile au devenit mai aprinse, lâncezeala de altădată a dispărut în favoarea dinamismului intelectual.

Generalul rus Pavel Kiseleff, preşedintele plenipotenţiar al Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti (1829 – 1834), s-a dovedit un spirit larg şi un excelent organizator. Din iniţiativa sa a fost trasată şoseaua Kiseleff la ieşirea din Bucureşti, care avea să fie amenajată ulterior (1845 – 1850), devenind cea mai agreabilă arteră de circulaţie (aici se organiza primăvara „bătaia cu flori”). Bucureştii au devenit un centru de atracţie pentru elita popoarelor din sudul Dunării.

În principalele oraşe, mai ales în Bucureşti şi Iaşi, au apărut restaurante, hoteluri, cofetării, parfumerii, ateliere de croitorie, băi publice, drogherii (farmacii) etc.

Româncele s-au dovedit extrem de receptive la viaţa mondenă. Istoricul Adrian Majuru constata că în timpul domniilor fanariote boieroaicele „trăiau ca în seraiul turcesc, sub atenta supraveghere a soţilor”. Femeile erau ţinute departe de „lumea bărbaţilor”, stăteau izolate; ele aveau doar „dreptul de a merge la biserică pentru a se închina, fără să fie văzute de cineva, fără să scoată o vorbă cu cineva. La sărbători jupâniţele nu participau alături de bărbaţi, la primirea darurilor; la fel domniţelor. La ospeţe şi la petreceri, femeile nu erau primite”.

La un deceniu după înlăturarea domniilor fanariote, situaţia era complet schimbată.

Femeile adoptaseră moda pariziană, frecventau balurile oferite de ofiţerii ruşi, avântându-se în dansurile ritmate sub privirile îngăduitoare ale soţilor lor. Ca să nu pară geloşi şi să facă pe europenii civilizaţi, aceştia lăsau „împotriva voinţei şi obişnuinţei lor, o libertate fără margini scumpelor lor jumătăţi, care le supunea fruntea la grele încercări” (aprecierea aparţine contelui Rochechouart). A devenit aproape o modă ca doamnele să aibă un amant tânăr, manierat şi, mai ales, ofiţer rus franţuzit. Unele dintre ele, „aflând că în ţările civilizate unei femei îi şedea bine să aibă un amant, şi-au luat câte doi, ca să fie mai la modă” (Neagu Djuvara).

Spiritul de imitaţie, dar şi resursele materiale ale societăţii s-au reflectat în stilul arhitectonic, de filieră franceză sau austriacă. În Bucureşti s-au construit: casa marelui logofăt Dinicu Golescu (pe Podul Mogoşoaiei, viitoarea Calea Victoriei), care avea să devină reşedinţă domnească, Palatul Ghica Tei, Biserica Albă, Sinagoga Mare, Palatul Suţu, Palatul Ştirbey, Teatrul Naţional (1846 – 1852). La Iaşi s-au construit: Catedrala Metropolitană, Palatul Mihail Sturdza, Teatrul Naţional etc.

Lumea veche coexista cu cea nouă, deoarece trecerea la civilizaţia occidentală s-a făcut rapid, dintr-un spirit de imitaţie. Un călător german scria, în 1835: „În Bucureşti se văd colibe din cele mai păcătoase lângă palate în stilul cel mai modern şi lângă biserici în stil bizantin”.
Unirea Principatelor (1859) şi mai ales dobândirea independenţei de stat (1877) au contribuit la accelerarea procesului de modernizare a societăţii româneşti. Au fost adoptate reforme cu un puternic impact social (în primul rând cea agrară, din 1864); s-a votat prima Constituţie a României (1866); legile electorale au permis extinderea dreptului de vot, chiar dacă ţărănimea vota prin delegaţi (colegiul III); au apărut instituţii care susţineau dezvoltarea economiei naţionale (între acestea Banca Naţională a României, în 1880) etc.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a construit o amplă reţea de căi ferate, s-au modernizat porturile dunărene, iar Constanţa a devenit un important port european la Marea Neagră.

Industria petrolului a cunoscut o puternică dezvoltare, alături de care au apărut fabrici de hârtie (Buşteni, Bacău), postav (Buhuşi) etc.

S-a trecut la sistematizarea marilor oraşe, începând cu Capitala (un rol important avându-l primarul Pake Protopopescu), au apărut construcţii impunătoare, precum Palatul Casei de Economii şi Consemnaţiuni, Palatul Poştelor (în prezent Muzeul de Istorie al României), Fundaţia Universitară „Carol I”, hotelul „Athenée Palace”, magazinul „Lafayette”, Universitatea (în faţa căreia s-a amenajat o piaţă modenă, dominată de statuia lui Mihai Viteazul). În Iaşi, s-au construit Teatrul Naţional, Palatul Universităţii; s-au inaugurat statuile lui Ştefan cel Mare (în 1883) şi Alexandru Ioan Cuza (1912).

În acest timp, covârşitoarea majoritate a populaţiei României, ţărănimea, trăia într-o neagră mizerie. Răscoala din 1907 a constituit un şoc pentru clasa politică, recurgând la o represiune sângeroasă. Pe de altă parte, guvernanţii au înţeles că se impunea adoptarea unor măsuri în favoarea ţărănimii. În 1917 avea să fie modificată Constituţia pentru a se putea legifera reforma agrară şi cea electorală.

La începutul secolului al XX-lea, România devenise un stat important pe harta Europei, iar Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria), dar şi Antanta (Franţa, Rusia, Marea Britanie) doreau să o atragă de partea lor. Războiul între cele două mari grupări politico-militare a izbucnit în 1914. După doi ani de negocieri, România a intrat în luptă alături de Antantă, în august 1916.

Războiul, cu avatarurile lui: succese iniţiale în luptele pentru eliberarea Transilvaniei; dezastrul de la Turtucaia; pierderea a două treimi din teritoriul naţional; retragerea oficialităţilor la Iaşi; tragedia ocupaţiei inamice; victoriile obţinute la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz; armistiţiul şi apoi pacea separată cu Puterile Centrale; trecerea din nou de partea Antantei au influenţat puternic starea de spirit a populaţiei, mai ales a ţărănimii, precum şi statutul geo-politic al României.

Anul 1918 a marcat făurirea statului naţional unitar, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. S-a realizat astfel cel mai scump ideal al tuturor românilor, iar ţara într-o nouă etapă a evoluţiei sale istorice.


TRIMITE PRIETENILOR

Despre Redacția ȘtirileRomânilor

România, tărâmul autenticului, al naturii primitoare și al culturii captivante. Nu ne propunem să schimbăm România, ci să ți-o arătăm exact așa cum este ea. Readucem în prim plan știrile relevante, imparțiale și prezentate cu acuratețe.