Este un fapt de notrorietate, recunoscut de către istorici și știut de către tot cetățeanul care a prins și vremurile anterioare anului 1990, că între statul român și diferitele state în curs de dezvoltare existau afaceri profitabile, care făceau să intre importante sume de valută în România.
Există destule motive ca să nu-l ridicăm în slăvi pe Ceaușescu sau ca să spunem că o economie socialistă nu este tot ce ți-ai putea dori, însă nu trebuie să ne ferim să prezentăm istoria așa cum a fost, cu umbrele și luminile sale. De obicei, Republica Socialistă România importa materii prime (petrol, minereu de fier, bauxită etc.), pentru menținerea în activitate a coloșilor industriali și exporta produse finite (autocamioane, tractoare, autoturisme de teren, utilaje petroliere etc.).
Se striga pretutindeni ”Ceaușescu-PCR, Ceaușescu-Pace”, dar fabricile de armament funcționau la capacitate maximă, pentru export. Exista un poem (sau mai multe), în epoca amintită, în care se vorbea despre cum, după ultimul război, au fost topite tunurile, pentru a fi fabricate pluguri. Industria RSR producea și tunuri și pluguri.
Către egipteni au fost exportate tractoare brașovene (unele mai funcționează și azi), dar și tancuri. Tancurile românești erau apreciate, de vreme ce urmașii faraonilor erau dispuși să ofere câteva milioane de dolari pe un exemplar.
După cum relatează Evenimentul Zilei, la momentul căderii comunismului, în zilele de groază dar și de speranță ale lui decembrie 1989, egiptenii și-au achitat, conștiincioși, datoria față de statul român, ca preț al numeroaselor tancuri românești nou-nouțe pe care le primiseră anterior.
Ziariștii de la „Evenimentul Zilei” ne oferă mărturia unei persoane care a deținut funcții însemnate în aparatul de stat comunist. Sursa, însă, nu a dorit să-i fie cunoscută identitatea, de către cititori. Vom reproduce mărturia sa, așa cum a fost prezentată în ziar:
„Egiptenii s-au ținut de cuvânt, au virat sutele de milioane de dolari în acele zile tulburi ale revoluției (…). Oamenii care știau de această avere îi numărai pe degete. Era, normal, vorba de militari de carieră. (…) Doar că unul dintre acești militari, singurul care avea acces la sursă, un general celebru, a mutat acești bani din conturile oficiale în conturile personale. Tot bănetul, adică sute de milioane de dolari. Este vorba despre generalul Stănculescu, omul despre care s-a spus, prin 1992-1993, că este cel mai bogat român. (…) El s-a îmbogățit dintr-o singură mișcare.”
E greu de spus, fără investigații amănunțite, dacă lucrurile s-au petrecut chiar așa. Nu poți să acuzi în baza unei unice mărturii. Acum, se poate spune orice despre Stănculescu, acesta nemaifiind în viață de câteva luni, nemaiavând, deci, nici cum să se apere. Însă, instituțiile cu atribuții în domeniu ar trebui să investigheze, grabnic, ce traseu au urmat, cu adevărat, acele fonduri și dacă se mai poate recupera ceva. Românilor trebuie să li se spună și de ce nimeni nu s-a preocupat până acum de această chestiune, dacă, într-adevăr, fondurile au fost delapidate.
Cum să nu aibă românul dreptul de a cunoaște totul, cap-coadă?
Sunt banii lui, munciți din greu!
