Conflictele de interese provocate de impartirea administrativa a imperiului mondial dupa moartea lui Alexandru cel Mare isca prin razboaie diadohice o serie lunga de infruntari sangeroase ce dureaza 20 de ani, in care multi succesori platesc chiar si cu pretul vietii pentru ambitiile lor. In primele doua razboaie diadohice (321-320 i.Hr si 319-316 i.Hr), reprezentantii imperiilor se unesc intr-o alianta strategica impotriva succesionistilor. Incepand cu al Treilea Razboi Diadohic (316-311 i.Hr), care afecteaza Mesopotamia, Siria, Asia Mica si lumea egeeana, este vorba aproape mereu numai de impunerea violenta a intereselor persoanelor in lupta pentru putere. In 310 i.Hr., Casandru cel mare fiu al lui Antipater, porunceste asasinarea vaduvei lui Alexandru cel Mare, Roxana, si a fiului ei de numai 12 ani, pentru a indeparta si ultimul obstacol existent din drumul spre autonomia completa a teritoriilor ramase din imperiu.
Dupa al Patrulea Razboi Diadohic (302-301 i. Hr), intre Antogonos Monophtalmos si aliatii Casandru, Lisimah, Seleucos I si Ptolemeu I se contureaza pentru prima data statele lumii de mai tarziu, ptolemeu I pastreaza Egiptul, Palestina, Cipru si parti din Egeea, Casandru pastreaza Grecia, Lisimah, Tracia si Asia Mica pana la muntii Taurus, Seleucos I pasttreaza restul din Asia Mica, Siria si Babilonul. In al Cincilea Razboi Diodohic (288-286 i.Hr.), Lisimah, Ptolemeu I si Seleuos I se aliaza impotriva Macedoniei in expansiune. Ei il izgonesc pe regele Demetrios si isi impart teritoriul intre ei. Dupa numai sase ani, Lisimah si fostul sau aliat, Seleucos I, se infrunta in al Saselea Razboi Diadohic. Lisimah cade in batalia de la Kurupedion (Corupedium), din vestul Asiei Mici, partea europeana a imperiului sau fiind preluata de Macedonia, iar partea de est data lui Seleucos I. Intemeietorul Imperiului Seleucid este mai apoi asasinat de fiul cel mare al lui Ptolemeu I, Ptelemeu Keraunos, sfarsindu-se astfel era diadohica si incepand epoca statelor mondiale eleniste cu trioul clasic al imperiilor succesoare imperiului lui Ptolemeu in Egipt, imperiul lui Seleucos in Orientul Apropiat si imperiul lui Antigonos in Asia Mica si in Grecia.
TRASATURILE ELENISMULUI
Antichitatea clasica a fost o lume a oraselor-stat si a aliantelor statale. Elenismul, pe de alta parte, este epoca marilor imperii. Toate acestea ating apogeul in secolul III i.Hr., pan ace ating incetul cu incetul sub influenta Romei. Trasatura lor comuna este forma de guvernare absolutista: ele sunt conduse de regi care sunt venerati asemenea zeilor, deoarece imperiile sunt considerate posesiunea personala a regilor, administratia si finantele sunt organizate ierarhic, desi conducatorii provinciilor din Imperiul Seleucid indepartat pastreaza mereu o anumita independent fata de conducerea centralizata impusa de rege. O alta caracteristica a imperiilor ce au urmat este diferenta enorma dintre patura sociala greceasca si populatia autohtona, diferenta care nu dispare aproape niciodata. Toate posturile de prim rang din admnistratie sunt ocupate de greci, autohtonii gasindu-se doar la nivelurile locale. De abia mai tarziu cativa urca in ierarhie, insa nu se ajunge la contopire totala a celor doua popoare. Chiar si dupa intemeierea de catre Ptolemeu I in Egipt a noului cult al zeului Serapis, prin care sunt contopite liniile traditionale grecesti si egiptene, diferentele socio-culturale dintre supusii sai nu se diminueaza semnificativ. In secolul II i.Hr. se inregistreaza in mai ulte locuri revolte si rascoale.
Ca si in timpul domniei lui Alexandru cel Mare, toate statele noi sunt intemeiate dupa modelul polisului grecesc. In centrul lor se afla piata, care este adesea flancata cu un portic. In afara de aceasta, orasele elenistice se disting prin existenta unui temple si al unui teatru si, ca monument reprezentativ al modului de viata antic, este construita gymnasion pentru sport si educatie. Nu numai arhitectura oraselor, dar si panteonul grecesc sunt transmise in timpul elenismului. Vechile lacase sfinte si oracolele sunt in continuare vizitate, emigrantii luand cu ei in noua patrie prinipiile lor religioase. Grecii sunt toleranti fata de culturile autohtone si incurajeaza astfel sincretismul religios. Tendinta, care se consolideaza ai tarziu sub dominatia romana, se face simtita prin accentuarea misticismului si a practicilor religioase individuale alaturi de cultul oficial al statului.
Centrul politic al noului imperiu este capitala, acolo unde se afla curtea regala, inalti ofiteri si functionari publici. Ca suveran absolut, principele poate sa acorde sau sa retraga dupa bunul plac drepturile nobililor, sa ia decizii politice sau sa intemeieze orase. Atena si Grecia vor fi din ce in ce mai eclipsate de noi metropole cum ar fi Alexandria, Antiohia sau Pergam. Ca patronii generosi, conducatorii elenisti atrag la curtea lor mai multi oameni de stiinta, poeti si invatati. Vechile polisuri grecesti nu au nicio sansa in fata conurentei acestor persoane instarite si a metropolelor. In Alexandria sunt construite, la 30 de metri departare de palate si de salile cu coloane, alei splendite asezate una langa alta, cladiri sacresi reprezentative costisitoare, intre acestea, Serapeionul inchinat lui Serapis, unul dintre cele mai mari temple din lumea antica, si farul de pe insula Faros, una dintre cele sapte minuni ale lumii antice. Toate acestea sunt insa umbrite de faimpoasa biblioteca din Alexandria, care prin 500.000 de suluri manuscrise devine centrul spiritual al elenismului.
