Traian a crezut că prin planul lui de organizare socială, economică, administrativă şi militară, dominația romană se menține stabilă, dar istoria n-a fost de partea ei. Măsurile aspre decise de Traian, după terminarea ostilităţilor, în loc să stabilească ordinea, au creat tulburări și nelinişte, populațiile autohtone se simţeau închise, supravegheate într-un areal în care nu aveau voie să se deplaseze.
În această etapă istorică, autohtonii nu s-au resemnat. Ca urmare Traian impusese dacilor un greu cens “ca pedeapsă pentru că rezistaseră cu încăpăţânare” (Lactantius, De mortibus persecutorum, 23). Deoarece erau un popor dârz şi viteaz, dacii nu s-au supus subjugării şi exploatării pe propriul lor pământ. Atunci dorinţa de eliberare s-a născut în mintea colectivă. Flacăra luptei de eliberare a depășit granițele impuse de stăpânitori şi a fost întreţinută, în primul rând, de dacii liberi care păstraseră o legătură permanentă cu fraţii lor aflați sub ocupație.
Chiar dacă se construiau drumuri şi oraşe şi se înființau noi târguri şi viaţa era tot mai prosperă, structura rigidă a societăţii produce o tensiune continuă, iar în jurul granițelor provinciei dacice ocupate, apare o permanentă suspiciune de cotropire romană. În acest timp, Dacia Traiană a cunoscut profunde schimbări: străzile fuseseră aduse la nivelul imperial, înflorise economia, producţia agricolă a crescut, minele de sare şi de aur lucrau la capacitate maximă, cirezile de vite şi turmele de oi erau peste toate ţinuturile, târgurile au cunoscut forfota de odinioară, deşi deplasările erau limitate şi dacii liberi nu aveau acces în provincie. În ciuda acestor realizări, populaţia fierbea, iar dacii liberi puteau oricând să dea semnalul de atac.
Momentul cel mai potrivit era anul 117, la moartea neaşteptată a lui Traian, când s-a declanşat o luptă din interior de eliberare şi un atac puternic, din cele două părţi, din exterior. Această luptă, după cum se arată, n-a fost un jaf, ci un atac militar foarte bine organizat, plănuit din timp, printr-o acţiune concomitentă. Atacul dacilor liberi asupra suprafeței ocupate de romani s-a realizat din două direcţii: de la răsărit, prin Moldova şi Muntenia, atacau roxolanii, iar la apus, prin Banat, loveau iasigii.
După D. Tudor a existat o cooperare pentru un val concomitent. În războiul declanşat pe neașteptate, a fost ucis guvernatorul provinciei, C. Iulius Quandratus Bassus, personaj cu mare prestigiu şi experienţă în lumea romană. Se menționează într-un papyrus egiptean un “război dacic” (C.Patsch, Der Kampf, p.161) care nu poate fi altfel înțeles decât ca o insurecţie generală a dacilor din inima provinciei, combinată cu atacuri ale dacilor liberi şi sarmaţilor iazygi şi roxolani.
Războiul din 117-118, declanșat din interior de către autohtoni, iar din exterior prin dacii liberi, ca forţă principală roxolanii şi iasigii, a oferit posibilitatea lui Hadrian să-şi întărească convingerea despre forța popoarelor nord tracice şi să-şi stabilească, în consecinţă, strategia corespunzătoare. În timpul acestor evenimente se incendiază suprastructura lemnoasă a Podului lui Apollodor de la Drobeta. Zguduirea imperiului a fost dură, dar pentru Hadrian n-a fost o surpriză, de aceea a abandonat politica nemaleabilă a lui Traian aplicând una conciliantă (Lactantius, De mortibus persecutorum, 23; Historia Augusta, Hadrian, 5, 2). Pentru liniștirea tulburărilor Hadrian a fost silit să ducă politici cu totul excepţionale. Astfel, împăratul a dat “provizoriu lui Marcius Turbo, după Mauretania, comanda asupra unor legiuni”.
Publius Aelius Hadrianus (117-138): Biograful lui Hadrian povestește că noul împărat se gândea la un moment dat, sub presiunea rebeliunilor duse de daci, să abandoneze teritoriile cucerite de predecesorul lui în nordul Dunării (Historia Augusta, Hadrian, 5, 2). Dar Hadrian a ajuns la o înțelegere cu dacii liberi să le plătească stipendii. Iasigilor le-a acordat unele avantaje comerciale – în primul rând, accesul la sarea transportată pe Mureş. Din Dacia, Hadrian intenționa să se retragă. Dar nu a renunţat neapărat datorită sfaturilor primite, ci interesele majore economice şi, poate, ca respect faţă de Traian, nedorind să-i umbrească memoria l-au determinat să își mențină poziția.
Hadrian, după ce a hotărât să păstreze provincia, a luat unele măsuri organizatorice, social-administrative şi militare. A împărțit administrația şi armata în Dacia Superior şi Dacia Inferior mai târziu, în 123, a creat Dacia Porolissensis. A permis schimburile comerciale ale băştinaşilor cu dacii liberi în cele trei provincii şi a promovat relaţii de colaborare mai strânse cu reprezentanţii obştilor săteşti şi meşteşugăreşti. A modificat sistemul de apărare şi de distribuire a trupelor, dând o mai mare atenţie celor auxiliare care erau răspândite printre autohtoni şi colaborau periodic cu ei. Recrutarea, pentru armata staţionată activă şi auxiliară, se făcea din rândul tinerilor băştinaşi. Pentru a se asigura relațiile comerciale, a organizat puncte vamale, în cele trei regiuni, iar pentru legătura cu sudul Dunării a reparat podul lui Traian şi a fixat o vamă pe lângă paza podului.
Prin măsurile luate, populaţia atât de la sate cât şi de la oraşe a beneficiat de prosperitate şi a colaborat cu administraţia romană, însă dacii liberi, după acest eşec, și-au amintit din nou spusele lui Decebal şi s-au unit pentru un ideal naţional: blocarea expansiunii și slăbirea Imperiului Roman spre nord. În anul 137, pe emisiunile monetare ale lui Hadrian se întâlneşte legenda Exercitui Daciae, care se referă la armata provincială a Daciei în totalitatea ei. Antonius Pius (138-161): În timpul împăratului Antonius, au loc o serie de atacuri ale dacilor liberi, din trei direcţii, coroborate cu revolte izolate din interior, ele fiind semnalate în anii 138, 140, 143, 156, 159. Avem mărturii despre o revoltă în provincia Dacia în anul 143 combinată cu acţiuni de eliberare ale dacilor liberi.
Panegiricul lui Aelius Aristide către Roma din aprilie-iunie 144 relatează “nebunia geţilor” (Aelius Aristides, 26, 70). Cu ajutorul unor noi trupe auxiliare în Dacia, autorităţile romane au reuşit să înăbuşe revolta. În perioada 156-157, are loc un atac al dacilor liberi la granițele de răsărit ale Daciei, respins de legatul Daciei Superior, M.Statius Priscus. Ca urmare, se trece la consolidarea limesului dacic aflat pe râul Someş. A urmat o răscoală în 157-158 și mai puternică în nordul Daciei. Acţiunile unite ale dacilor supuşi cu cei liberi i-au pus în dificultate pe romani, care cu mare greu le-au făcut faţă. Răscoala dacilor şi ecoul înăbuşirii ei de către trupele romane sunt atestate de seria de monede bătute cu acestă ocazie. În aceste scurte războaie au atacat carpii şi costobocii, începând să se formeze o coaliţie antiromană.
Pe Columna lui Traian este imortalizată vitejia în luptă a dacilor în apărare, iar pe Columna lui Marcu Aurelius lupta lor pentru libertate. Deși a dus lupte dure şi un măcel împotriva iasigilor şi quazilor, Marcus Aurelius, n-a putut să-i învingă. Abia fiul său, Commodus, în 180, a încheiat o pace temporară cu dacii liberi, etapă în care s-a creat o “…răscruce între epoca când Roma ţinea aceste popoare în stare clientelară şi aceea când le va cumpăra pacea cu bani grei” (Historia Augusta, Commodus, 13, 5).
Bibliografie: BIBLIOGRAFIE: 1. Berinde Aurel – Geneza Romanității Răsăritene, 2. MATEI C. Horia – Istoria României în date, 3. – Istoria Militară a Poporului Român, 4. Crișan Ioan Horaţiu – Burebista și Epoca sa.
