Oamenii sunt tot mai reci, iar mie îmi e frig. Mi-e frig de atâta egoism centrat pe propria persoană, mi-e frig de strângerile de mână fără vlagă și de îmbrățișările moi. Am înghețat de la atâtea vorbe goale, promisiuni rămase undeva în vânt și cuvinte spuse, dar neîmplinite.
Adevărul este că simt cum puțin câte puțin se stinge flacăra asta a speranței. ”Tu acorzi prea mult credit iubirii” mi-a spus cineva. Instant mi s-au umplut ochii de lacrimi. Dar cui ar trebui să acord credit? În ce putere să cred, dacă nu în aceea a iubirii?
Adevărul este că sunt tentată iar să mă închid în turnulețul meu și să mă izolez de oameni. La ce bun? Să-i văd cum lovesc fără scrupule? Cum aleg o viață anostă, o poveste banală, un concubinaj, în detrimentul dragostei?
Spunem că ne pasă, dar arătăm de multe ori contrariul. Da, oamenii sunt tot mai reci, iar mie mi-e frig.
