O povestioara ce pe mine m-a emotionat

TRIMITE PRIETENILOR

Prietenie

Cu ani în urmă, pe când încă locuiam în centrul Braşovului, am mers la un magazin să fac nişte cumpărături. În timp ce aşteptam la rând, am văzut în faţa mea, un bătrânel, care mi-a atras atenţia când şi-a numărat banii. Nu părea sărac (era imbrăcat decent) şi totuşi, a scormonit după nişte mărunţiş. Când i-a venit rândul, i-a cerut vânzătoarei “5 felii de parizer şi de restul banilor puţină brânzică de vaci”. Restul banilor însemna o sumă foarte micuţă, cu care în mod normal nu puteai cumpăra mai nimic…

– Of, tataie, aici nu e farmacie, ce faci numa’ cu atâta mâncare, o dai la furnici? (a întrebat vânzătoarea).
Eu ma gândeam că poate bătrânelul era fiţos şi işi cumpăra de obicei porţii mici.
– Parizerul îl dau la caţel, iar brânzica o mănânc eu cu mămăliguţă… (a spus bătrânelul, de parcă era dator să se justifice).
– Păi cum, tataie, matale dai mezelu’ la câine şi mânci brânză seacă? Banii ăia nu-ţi ajung să-ţi iei destulă branză. (a zis vânzătoarea în gura mare, în timp ce împacheta parizerul).
– Pai, câinele e bătrân şi doar parizer mai mănâncă, pentru că îi place, iar mie îmi place mămăliga cu brânză…

Vânzătoarea s-a apucat de cântarit brânzica, încercând sa se încadreze în suma foarte mica pe care bătrânul i-o pusese pe tejghea. Eu mă gândeam că nu era frumos din partea vânzătoarei să i se adreseze acelui domn cu apelativul “tataie” şi mai ales să îl judece pentru alegerile pe care le făcea…

– Rămâne aşa, tataie? Cum vrei să nimeresc eu la cântar?! (a întrebat vânzătoarea, strigând la bătrân de parcă ar fi fost surd).
– Nu, vă rog… ca doar banii aştia îi am la mine… (a spus bătrânelul încet).
Vădit deranjată, vânzătoarea a început sa cantareasca iar brânzica, ba punand cu lingura în pungă, ba scoţând şi eu ma uitam consternată cum se chinuia să facă potriveala, raportându-se la o valoare extrem de mică. Nu îmi venea să cred că nu lăsa câteva grame în plus… Când mi-am pierdut răbdarea să vad cum se căznea să potrivească brânzica pe cântar, dar si stresul bătrânului, care o urmărea îngrijorat, m-am trezit spunându-i să-i mai pună 2 linguri pline.

– Sunteţi împreună? (m-a întrebat vânzătoarea, mirată).
– Nu, dar plătesc eu. Şi vă rog să-i cântăriţi şi toată bucata de parizer din care aţi tăiat. (am zis încet, să nu audă toată lumea).

Vânzătoarea s-a conformat, eu am plătit foarte repede şi până să apuce bătrânelul să se dezmeticească, am luat produsele şi i le-am îndesat în plasă. Îmi venea să fug de acolo, pentru că mă simţeam ruşinată, de parcă furasem ceva… Defapt, mă simţeam aiurea faţă de bătrânel, gândindu-mă că poate gestul meu îl va face să se simtă umilit, dar, îmi era jenă şi de ruşinea vânzătoarei, care a făcut băşcălie pe seama bietului om şi care nu s-a îndurat să lase o jumătate de lingură de brânzică în plus. Am ieşit afară din magazin, iar bătrânelul se ţinea scai dupa mine.

– Domnişoară, dar de ce aţi făcut gestul acesta? Ma simt îndatorat, va rog să îmi daţi adresa să vă aduc banii….
– Nu aveţi nicio datorie, a fost plăcerea mea.
Nu ştiam cum să scap de acolo, dar bătrânelul se străduia să se ţină după mine.
– Insist. Mâine vine pensia şi vreau să vă plătesc datoria… Ştiţi, mai aveam doar banii ăia până mâine la pensie şi de aia… dar mâine iau banii şi…

Aşadar, bietul bătrânel mai avea câţiva bănuţi amărâţi până în ziua urmatoare când primea pensia… şi, cu ultimii lui bani, a luat de mâncare pentru el şi pentru câinele lui. Dar a facut asta punând câinele pe primul loc, alocând o sumă mai mare pentru mâncarea câinelui, ca să-i cumpere ce-i plăcea… Iar el, urma să se hrănească din puţinii bani care-i mai rămâneau. Nu vă pot spune cât m-a impresionat asta! Stând în faţa magazinului, l-am analizat puţin pe bătrânel. Era un domn pedant, avea cămaşă şi cravată. Mă gândeam că poate am facut o gafă cu gestul meu şi nu stiam cum să o repar.

– Locuiţi departe? (am întrebat)
– Nu, la câteva minute… trebuie să plec, că am lăsat câinele singur în casă… Domnisoară, vă rog, cum să vă returnez datoria?
– Nu aveţi nicio datorie, e placerea mea. Defapt, iubesc mult câinii şi am vrut să-i iau papa căţelului dumneavoastră… că am auzit fără să vreau…
– Atunci vă pot invita să il cunoasteţi pe Negruţu?

Şi astfel, am pornit împreună spre locuinţa bătrânului, care locuia într-o casă naţionalizată din centrul Braşovului. Avea două camere mari şi foarte înalte, iar pe mine m-a uimit ordinea din casa sa, dar şi lucrurile vechi, mobila antică şi câteva obiecte, care îmi aminteau de casa în care am copilărit. În timp ce bătrânul a pus mâncarea cumpărată în frigider, am admirat mulţimea de poze înrămate, aşezate peste tot prin sufragerie, cât şi biblioteca impresionantă. Apoi, m-am aşezat pe un fotoliu şi m-am jucat cu câinele, un cocker spaniel bătrân şi nu prea energic. Povestind cu bătrânelul, am aflat că fusese profesor de literatură, că soţia îi murise cu mulţi ani în urmă şi că nu mai avea pe nimeni pe lume. Avea 82 de ani şi nu-i mai rămăsese decât câinele, pozele şi cărţile. În sufletul meu se instalase o linişte plăcută (deşi nu sunt o persoană care să meargă cu încredere în casa unui străin) şi cred că i-am transmis asta şi bătrânelului. Acesta a înţeles gestul meu făcut la magazin şi că nu doream banii înapoi, aşa că mi-a oferit în dar o carte.

Aşa l-am cunoscut pe domnul profesor, un om respectabil, educat, inteligent şi pedant. Mi-a câştigat respectul şi inima imediat. Avea atâtea de povestit! Şi vorbea cu mare drag despre cărţi, oameni şi idealuri. M-a rugat să rămân la masă cu dânsul şi am acceptat încântată. Am mâncat împreuna mămăliguţă cu brânzică, aşezaţi la o masă rotundă, în farfurii vechi din porţelan şi cu o atitudine regească…
Din ziua aceea, dl profesor a devenit prietenul meu. Îl vizitam din când în când, ducându-i fructe, sau ceva dulce, iar dânsul mă aştepta cu emoţie, pregătindu-mi de fiecare dată câte o carte pe care urma sa o citesc. Ar fi vrut să mi le dăruiască pe toate, dar i-am spus că intenţionez să plec în Germania definitiv şi că nu voi putea lua atâtea carţi… De fapt, nu vroiam să-i iau lucrurile pe care le iubea atât de mult.
Nu aş putea estima valoarea învăţăturilor primite de la dl profesor, însă pot spune că am învăţat foarte multe lucruri de la dânsul: principii de viaţă, istorie, cultură, dar mai ales am învaţat valoarea prieteniei şi un fel nou de a iubi. De atunci, am tratat altfel carţile si nu le-am mai aruncat neglijent prin casă. “O carte este viaţa celui care a scris-o. Şi-a pus în ea sentimentele, gândurile, munca şi iubirea. Cărţile trebuie tratate cu respect, ele reprezentând însusi sufletul autorului lor.” (mi-a spus dl profesor). Îmi amintesc că mi-a placut atât de mult ceea ce a zis, încât mi-am notat ideea lui, cât şi alte fraze, pe care am considerat că trebuie să le reţin.

Îmi plăcea atât de mult compania dânsului, încât uneori refuzam ieşirile cu prietenii de vârsta mea. Îmi amintesc cu drag, cum de fiecare dată când mergeam să îl iau la plimbare, mă admira şi îmi spunea că sunt frumoasa şi elegantă. “Ai frumuseţea în ochi şi în zâmbet şi eşti aşa cum ar trebui sa fie o femeie.” (mi-a spus într-o zi). Prin exemple si poveşti din vremuri îndepărtate, m-a învăţat cum trebuie să fie o “lady”. Era foarte mândru plimbându-se la braţ cu mine, iar eu mă simţeam ca o prinţesă în compania sa, pentru că îmi arăta respect prin fiecare gest, prin fiecare vorbă şi prin fiecare privire. Momentele petrecute alături de dl profesor mă încărcau cu energie pozitivă şi mă făceau să am idealuri şi ambiţii. Am gasit la dânsul răspunsuri la multe întrebări şi frământări de-ale mele şi tot datorită dânsului am învaţat să nu îl mai condamn pe Dumnezeu pentru pierderile mele…

Eu l-am învatat despre tehnologia modernă, telefoane mobile, iar dânsul nu a refuzat nicio propunere de-a mea, făcând faţă cu brio la toate evenimentele la care îl duceam. Am fost împreună la teatru, la operă şi cu telecabina în Poiana Brasov (unde nu mai fusese “de zeci de ani”). Jucam sah împreuna, iar în timp ce eu îi găteam câte ceva, dânsul îmi citea poezii.

Mă bucur că i-am fost alaturi când a fost bolnav şi mai ales când i-a murit câinele. Nimeni nu merită să fie singur în astfel de momente… După o luna, i-am dus un alt câine, gest care l-a făcut foarte fericit.

L-am iubit tare mult pe dl profesor. Mulţi nu mă înţelegeau, ba chiar mă condamnau ca sunt ciudată alegând compania unui bătrân, în locul distracţiilor cu tinerii de vârsta mea. Au mai fost şi unii care credeau că urmăresc să îmi lase “averea” sa, neştiind că toată averea dlui profesor însemna câteva lucruşoare, care, pentru mulţi nu valorau nimic, doar pentru dânsul având valoare imensă…
Dl profesor mi-a spus într-o zi că am fost copilul pe care nu l-a avut niciodată. Iar eu i-am spus că dânsul mi-a fost tată, bunic (ambii lipsindu-mi foarte mult), cât şi profesor şi prieten.

În ziua în care l-am pierdut pe dl profesor, parcă am pierdut o parte din suflet… Am suferit foarte mult şi îl mai plâng şi acum, dar dânsul merită fiecare lacrimă de-a mea! Se pregătise pentru momentul plecării şi a vrut să îmi lase câteva amintiri: o colecţie de cărţi, o ramă foto pe care o admiram de câte ori mergeam la dânsul (în care a pus o poză cu noi doi, făcută în ziua în care împlinise 84 de ani). Mi-a mai lăsat o scrisoare impresionantă, în care m-a asigurat înca o dată că sunt o persoană deosebită, care i-a infrumuseţat ultimii ani din viaţă, scrisoare plină de mulţumiri… Si astfel, lucruri care au reprezentat averea unui om timp de o viaţă, au devenit într-o zi averea mea. Eu nu am apucat să-i mulţumesc, dar, am încercat să recuperez mai târziu, prin anumite gesturi, având ca bază învăţături de la dânsul.

Mi-e foarte dor de dl profesor…

Poate că Dumnezeu l-a adus în viaţa mea pentru că ma aflam într-o perioadă în care îmi lipsea foarte mult tatăl meu, care murise cu ceva timp în urmă… iar dl profesor a reuşit în mare parte să umple acel gol rămas în sufletul meu, ajutându-ma să îmi regăsesc echilibrul. După ce a murit tata, m-am condamnat pentru că nu mi-am petrecut mai mult timp cu el, pentru că nu l-am distrat, pentru că nu l-am ascultat mai mult, pentru că nu i-am îndulcit bătrâneţea. Şi tatăl meu era bătrân, când am venit eu pe lume, el avea 50 de ani… Domnul profesor mi-a oferit şansa să mai simt cum era când aveam tată, să compensez ceea ce îmi reproşam că nu am făcut pentru tatăl meu…
Cred cu tărie că Dumnezeu ne trimite în viaţă persoanele potrivite, în momentele potrivite, pentru a ne ajuta să depaşim anumite etape, pentru a ne ajuta să evoluăm, pentru a ne ajuta să învaţăm ceea ce trebuie, să ne regăsim, să ne iertăm, să iubim…

Cu toata dragostea mea, un omagiu adus domnului profesor Horatiu L.


TRIMITE PRIETENILOR

Despre Redacția ȘtirileRomânilor

România, tărâmul autenticului, al naturii primitoare și al culturii captivante. Nu ne propunem să schimbăm România, ci să ți-o arătăm exact așa cum este ea. Readucem în prim plan știrile relevante, imparțiale și prezentate cu acuratețe.