Un proiect de lege depus în Parlament de parlamentari PSD vrea să impună uniforma școlară pentru toți elevii din România, de la clasa pregătitoare până la sfârșitul liceului. Dacă trece, nicio școală nu ar mai putea face excepție. Costurile ar fi suportate de stat. Ideea nu e nouă — și asta e, de fapt, prima problemă cu ea.
Același tip de inițiativă a mai apărut în Parlament în 2011, în 2015, în 2022 și în 2023. De fiecare dată, proiectul a murit în același loc: la capitolul finanțare. Nimeni n-a putut explica concret de unde vin banii și cine anume face plata către fiecare elev din fiecare comună din țară. De data aceasta, inițiatorii spun că au rezolvat ecuația: uniformele ar fi finanțate prin bugetele consiliilor județene și locale, cu posibilitatea de a accesa fonduri europene acolo unde resursele proprii nu ajung. Sună rezonabil pe hârtie. Problema e că și variantele anterioare sunau rezonabil pe hârtie.
Argumentul anti-bullying și ce prevede proiectul concret
Inițiatorii proiectului susțin că uniforma școlară reduce diferențele vizibile dintre copii, diferențe generate de nivelul de trai al familiilor. Un elev care vine la școală cu haine scumpe și unul care vine cu ce a apucat nu sunt tratați la fel de colegi — asta nu e o opinie, e un mecanism documentat în cercetările despre excludere socială în rândul copiilor. Argumentul e că, dacă toți poartă același lucru, dispar o parte din pretextele pentru umilire, pentru glume pe seama hainelor, pentru ierarhii construite pe branduri de pe tricouri.
Proiectul nu specifică un model unic național de uniformă. Fiecare unitate de învățământ ar urma să stabilească propriul model — directorul și consiliul școlar decid cum arată uniforma elevilor lor. Statul plătește, școala alege, elevul poartă. Și mai e ceva: finanțarea prin consilii județene și locale ridică imediat o întrebare despre echitate. Un consiliu județean dintr-un județ bogat are cu totul altă capacitate de a acoperi costul a zeci de mii de uniforme față de unul dintr-o zonă săracă. Dacă fondurile europene nu sunt accesate la timp sau dacă procedurile de achiziție publică tărăgănează, cine suportă diferența? Răspunsul nu se află nicăieri în textul proiectului, cel puțin nu în forma lui publică actuală.
Patru eșecuri anterioare și ce le-a oprit de fiecare dată
Cele patru inițiative similare din ultimii 15 ani au eșuat toate din același motiv structural: în România, orice lege care presupune cheltuieli de la buget trebuie însoțită de o notă de fundamentare care să arate sursa exactă a banilor. Fără această notă aprobată de Ministerul Finanțelor, legea nu poate trece de Guvern ca aviz conform — și fără acel aviz, nu poate intra în vigoare. Inițiatorii actuali par să fi luat în calcul lecția și au construit un mecanism de finanțare descentralizat tocmai ca să ocolească blocajul clasic.
Dar descentralizarea costurilor înseamnă și descentralizarea problemelor. România are aproximativ 2,8 milioane de elevi în sistemul preuniversitar. Chiar și la un cost mediu de 150-200 de lei per uniformă, suma totală depășește cu ușurință 400 de milioane de lei la nivel național. Aceasta e ordinea de mărime a problemei financiare pe care proiectul trebuie s-o rezolve ca să nu devină al cincilea eșec consecutiv. Nu spun că legea e greșită ca idee. Spun că o idee fără mecanism funcțional de finanțare e mai degrabă o declarație de intenție decât o politică publică reală.
Ce urmează concret și ce ar trebui să știe părinții acum
Proiectul a fost depus la Parlament la începutul lui septembrie 2026, odată cu deschiderea noului an școlar — un calendar deloc întâmplător. Urmează avizarea de comisii, dezbaterea în plen și, obligatoriu, avizul Guvernului. Dacă Ministerul Finanțelor nu validează sursa de finanțare, proiectul se blochează exact unde s-au blocat și celelalte. Dacă Guvernul îl asumă, calendarul de implementare ar trebui stabilit prin norme metodologice separate — practic, o a doua bătălie legislativă după cea din Parlament.
Pentru părinți, concret: nu există niciun motiv să cumpere uniforme acum sau să se aștepte la vreo schimbare din septembrie 2027. Chiar dacă legea ar trece rapid — scenariu puțin probabil — punerea în aplicare ar necesita licitații publice, contracte județene, distribuție logistică. Minimum un an de la promulgare până la prima uniformă pe un elev. Ceea ce rămâne, dincolo de calendar, e întrebarea mai adâncă: o uniformă rezolvă bullying-ul? Parțial, poate. Elimină un pretext vizibil, dar nu și pe cele invizibile — performanța școlară, grupul de prieteni, telefonul din buzunar. Uniformele școlare obligatorii sunt un instrument util dacă vin la pachet cu programe reale de prevenire a violenței. Dacă vin singure, riscă să fie mai mult simbol decât soluție. Parlamentul urmează să decidă dacă România face al cincilea pas spre aceeași idee sau primul pas spre implementarea ei efectivă — iar diferența dintre cele două o face, ca de obicei, un singur lucru: banii.
