Un an de la moartea lui Felix Baumgartner. Mihaela Rădulescu a vorbit pentru prima oară deschis despre cum a supraviețuit acestei perioade — și despre pasiunea la care s-a întors ca la un salvator.
Pe 17 iulie 2025, Felix Baumgartner a murit într-un accident de parapantă în Italia. Câteva luni mai târziu, în decembrie, Mihaela Rădulescu și-a pierdut și mama. Două pierderi majore în mai puțin de un an — un tip de durere care nu se poate explica celui care nu l-a trăit. Vedeta a ales să nu tacă. A ales să vorbească, să împartă din ce a simțit, și, cel mai important, să găsească o cale prin care să continue.
Calea aceea s-a chemat echitație.
Mihaela Rădulescu s-a întors la călărie după ani în care această pasiune rămăsese undeva în plan secund. Nu a fost o decizie anunțată cu surle și trâmbițe, ci o întoarcere firească, aproape instinctivă, spre ceva care îi oferise mereu stabilitate. Caii, sala de antrenament, rutina săptămânală — toate astea au funcționat ca o ancoră atunci când totul în jur părea că se destramă.
„M-am întors la călărie nu doar pentru că a fost mereu în inima mea, ci pentru că este una dintre cele mai bune terapii pe care le cunosc”, a scris vedeta pe rețelele de socializare. „Cel mai bun antrenament, cea mai bună terapie, uneori o durere în plus, dar întotdeauna cu un zâmbet la final.”
Cum descrie Mihaela Rădulescu doliul după un an
Metafora pe care a ales-o nu e întâmplătoare. „Doliul este ca marea, cu valuri, culori diferite, furtuni, suprafețe agitate sau liniștite, calde sau reci… Te poți îneca în el sau poți înota, poți pluti sau îl poți privi de la distanță.” Marea de sentimente, cum o numește ea, i-a arătat totul — haosul, epuizarea, recunoștința neașteptată.
Da, recunoștință. Mihaela Rădulescu spune că e recunoscătoare pentru durere. Asta e partea care surprinde și care, în același timp, are sens pentru oricine a trecut printr-o pierdere serioasă. Durerea de dimensiunile celei prin care a trecut ea înseamnă că ai iubit cu adevărat. Că acele relații au contat. Că nu ai trăit pe jumătate.
Întregul an 2025 a reprezentat pentru ea un test. Moartea lui Felix Baumgartner, în vară, a fost un șoc public — parașutistul austriac era o figură celebră la nivel mondial, cunoscut pentru saltul stratosferic din 2012 care i-a adus recorduri mondiale. Relația lor durase ani buni și era una discretă, departe de presa de scandal. Pierderea mamei, câteva luni mai târziu, a adăugat un alt strat de suferință, mai intim, mai greu de pus în cuvinte.
Echitația ca terapie — ce înseamnă asta în practică
Nu e o metaforă. Legătura dintre om și cal are un efect documentat asupra stării emoționale — animalele nu judecă, nu cer explicații, nu se plictisesc de tristețea ta. Hipoterapia există ca formă recunoscută de intervenție în recuperarea emoțională tocmai pentru că prezența unui cal impune o concentrare completă în momentul prezent. Nu poți fi distras de gânduri negre când ai 500 de kilograme de animal viu sub tine care răspunde la fiecare mișcare a corpului tău.
Pentru Mihaela Rădulescu, revenirea la echitație nu a fost un capriciu. A fost, probabil, una dintre cele mai sănătoase decizii pe care le putea lua. Rutina săptămânală, efortul fizic, relația cu animalul — toate astea creează o structură atunci când viața pare că și-a pierdut-o. Și mai e ceva: călăria cere prezență totală. Nu poți fi pe jumătate acolo.
Ce rămâne după un an de doliu și ce urmează
Mesajul pe care l-a transmis public nu a fost unul de vindecare completă. A fost mai onest decât atât. „Durerea nu dispare — înveți să trăiești cu ea și fără cei pe care i-ai pierdut. Există totuși VIAȚĂ și există totuși IUBIRE.” Asta e o lecție greu de primit, mai ales pentru o generație care a crescut cu ideea că durerea se rezolvă, că la un moment dat lucrurile revin la normal. Nu revin. Se reconfigurează.
Mihaela Rădulescu a ales să trăiască asta în public, ceea ce ia curaj real. Că a ales totuși să o facă spune ceva despre ea și, poate, despre intenția de a oferi un reper celor care trec prin situații similare. În lunile care urmează, vedeta pare hotărâtă să mențină această rutină a echitației ca parte din viața ei — nu ca să umple un gol, ci ca să continue ceva ce a iubit mereu și care acum are și o altă greutate. Uneori, cel mai bun lucru pe care îl poți face e să te întorci la ce știai că funcționează, chiar dacă lumea din jur s-a schimbat complet.
