„Nu știu dacă copilul meu este în viață”, a spus Adriana Bahmuțeanu din fața casei decedatului Silviu Prigoană, după ce s-a prezentat la o vizită programată cu fiul ei și a găsit ușile închise.
Adriana Bahmuțeanu are programul de vizită încheiat pe hârtie: o data, o oră, un loc precis. Pe 19 iulie 2026, plecă spre casă la ora 10:00 pentru a-și prelua fiul minor. Niciun răspuns la sonerie, nici semn de viață de la nimeni din interior. Fratrii vitregi ai copilului – dintre care cel puțin unul locuiește acolo – nu deschid ușa. Vedeta sună la poliție, chemă echipajele și reprezentanți ai Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului. Toți vin la fața locului. Nici asta nu schimbă nimic. Ușa rămâne închisă.
Este un moment de gol plin de neliniște, exact genul de moment care erodează o mamă de la interior. Bahmuțeanu a filmat scena și a pus-o online, iar în descriere a ținut să detalieze ce simte: groaza lipsturii, incertitudinea despre starea copilului, frustrarea totală vis-a-vis de sistemul care ar trebui să protejeze drepturile părintești.
Frustrarea pe care o exprimă nu apare din aer. Adriana Bahmuțeanu se află într-un proces de doi ani pentru a-și recupera drepturile părintești depline. După moartea lui Silviu Prigoană, situația juridică a copilului nu s-a clarificat în favoarea ei. În schimb, spune ea, minorul e ținut într-o stare pe care o descrie ca „aservire”, influențat și manipulat să o respingă pe mama lui. Cifra pe care o menționează nu e aruncată ușor: susține că peste 200.000 de părinți în România se află în situații similare, înstrăinați de propriii copii, cu drepturi pe hârtie dar fără aplicare în realitate.
Legea există. România are coduri civile, legi de protecție a copilului, proceduri precise. Doar că, potrivit Bahmuțeanu, nimeni nu le aplică cu consecvență. Dosarele penale nici nu ajung mai departe – procurorii le închid, povestește vedeta, fără explicații care să o mulțumească. Programele de vizită se ignoră cu impunitate. Autoritățile locale sunt chemite la fața locului, iar oamenii se-ntorc la birou pentru a continua zi următoare de rutină, iar situația rămâne pe loc.
Ceea ce spune Bahmuțeanu relevă o desprindere între, pe de o parte, mecanismele legale (care formal există, sunt scrise negru pe alb) și, pe de alta, aplicarea lor într-un caz concret, la o casă anume, la o oră precizată. Între teorie și practică se întinde un gol pe care multe familii cad.
Adriana Bahmuțeanu a anunțat că intenționează să ducă cazul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Nu e prima dată când semnalează public ce se întâmplă. De mai bine de o jumătate de an, vedeta face declarații, se filmeaza, critică sistemul de protecție a copilului din România și cere intervențiile autorităților. Mesajul este întotdeauna același: drepturi formale fără aplicare practică echivalează cu nicio drept.
Situația Adrianei Bahmuțeanu nu este singulară în România. Cazurile de înstrăinare parentală – în care un copil este distanțat sistematic de unul dintre părinți, adesea cu implicarea (pasivă sau activă) a structurilor locale – sunt mai frecvente decât ar trebui. Cauza, în multe cazuri, nu e legea în sine, ci implementarea ei neuniformă, refuzurile tacite ale unor autorități locale de a aplica hotărârile și o lipsă generală de coordonare între instituții. Un magistrat decide ceva, dar executarea nu urmează. Un program de vizită e ordinat, dar nimeni nu forțează respectarea lui.
Ceea ce spune vedeta despre procuri care-și închid dosarele merită să fie analizat mai adânc, pentru că sugerează o problemă sistemică: dacă o mamă denuță că-i este interzis accesul la copilul ei contrar unei hotărâri, ar trebui ca asta să constituie o infracțiune. Dacă nu e trasă la răspundere, sistemul penal nu îndeplinește funcția. Și dacă sistemul penal nu îndeplinește funcția, cine forțează respectarea legii civile?
Adriana Bahmuțeanu spune și ceva mai grav: că minorul este într-o stare de „aservire” și manipulare, influențat să urască propriul părinte. Asta, dacă e adevărat, ar trebui să declanșeze o investigație imediată de protecție a copilului. Dacă e adevărat și nu e investigat suficient, e o problemă la nivelul DGASPC. Dacă e adevărat și e investigat dar cazul rămâne blocat într-un sistem paralel, e o problemă la nivelul instanțelor. În orice caz, ceva nu funcționează.
Data următoare când situația urmează să se clarrifice nu e încă stabilită. Bahmuțeanu intenționează să depună cererea la CEDO, dar procedura la o curte europeană durează ani, nu luni. Între timp, programele de vizită vor continua (teoretic), ușile vor continua să se deschidă sau nu (în realitate), și sute de mii de părinți din România vor continua să cărute cu degetul-arătător la o lege care există pe hârtie dar nu în sufrageria lor.
Cazul Adrianei Bahmuțeanu nu e spectacolul mondeo pe care tabloide l-au construit. Este, în esență, un test simplu al eficacității sistemului de protecție a copilului și a aplicării coerente a legii în România. Că trece testul? Evident, nu.
