„Pragul de 5,5 ore pe săptămână este mult prea scăzut”, declară Dennis Rehbein, primarul orașului Hagen din Germania, într-un interviu pentru ziarul Bild. El se referă la regulamentul european care permite imigranților să acceseze beneficii sociale dacă lucrează minim 5,5 ore pe săptămână.
Situația din Hagen nu este izolată. De-a lungul anului trecut și până în prezent, patru orașe germane majore – Duisburg, Gelsenkirchen, Dortmund și Hagen – au redus sau tăiat complet ajutoarele sociale pentru cetățeni din România și Bulgaria. Potrivit datelor publicate de Bild, măsurile au afectat 1.181 de persoane în total. Scopul declarat este combaterea fraudelor și a abuzurilor sistemului de protecție socială, dar realitatea din spatele acestor cifre expune o tensiune profundă între legile uniunii europene și presiunile fiscale locale.
Cifrele vorbesc de la sine. Gelsenkirchen, cel mai activ în aplicarea acestor restricții, a tăiat beneficiile în 506 cazuri. Duisburg a fost imediat în urmă cu 556 de cazuri. Dortmund a luat măsuri în 116 situații, iar Hagen în doar trei, dar cu intențiile de a accelera procesul. Aceste tăieri nu sunt simple reduceri de procent – sunt retrageri complete ale dreptului de ședere și de muncă pentru cei care nu se autosusțin din munca lor.
Mecanismul este simplu, dar brutal. În Gelsenkirchen, oricine câștigă mai puțin de o treime din veniturile necesare pentru trai este eliminat din sistemul de ajutoare sociale. Autorităților locale li se acordă, de asemenea, competența de a emite ordine de deportare. Instanțele de judecată au validat legalitatea acestor măsuri, ceea ce deschide calea pentru alte orașe să adopte politici similare. Decizia judecătorească nu lasă loc pentru ambiguitate – măsurile sunt constituționale și aplicabile.
Pentru a înțelege amploarea problemei, trebuie să ne uităm la dimensiunea imigrației în aceste orașe. La Hagen singur, aproximativ 7.000 de imigranți din România și Bulgaria s-au stabilit în ultimii ani. Peste jumătate dintre ei – o majoritate semnificativă – depind de ajutoarele sociale pentru a supraviețui. Costul pentru bugetul local este enorm: primăria Hagen cheltuie 10 milioane de euro anual doar pentru susținerea acestei populații. Pentru un oraș de mărimea Hagen, suma nu este marginală.
Ceea ce îi deranjează pe autoritățile locale nu este existența imigrării în sine, ci fenomenul pe care ei îl numesc „migrația către beneficii”. Rehbein a fost explicit: „Atunci când imigrația vizează de fapt beneficiile din sistemele de asistență socială, reacția generală este de respingere”. Această declarație cheie dezvăluit o frustrare pe care politicienii locali o ascund adesea în limbaj diplomatic. Problema, din perspectiva lor, nu e că oamenii vin să muncească – e că vin pentru a accesa rețele de protecție socială pe care municipalitățile nu și le-au permis, nici bugetar, nici ideologic.
Desfășurarea timpului e importantă. Aceste tăieri au fost inițiate „încă de anul trecut”, ceea ce înseamnă că au început în 2024. În 2025, procesul continuă, sugerând că aceasta nu e o măsură experimentală, ci o schimbare de curs durabilă. Cu fiecare lună care trece, mai mulți oameni sunt evaluați, mai mulți sunt excluși, iar mai mulți se confruntă cu deportarea.
Legea europeană permite acestor oameni să lucreze și, dacă lucrează mai mult de 5,5 ore pe săptămână, au drepturi sociale egale cu cei rezidenți. Dar legea europeană nu obligă autoritățile locale să accepte această realitate. Există o diferență juridică subțilă, dar crucială, între ce permite directiva europeană și ce pot refuza autoritățile locale. Rehbein și colegii săi au găsit o cale prin aceasta lacună: nu interzicesc muncă, dar resping oamenii din țară dacă nu-și pot susține cheltuielile de trai din această muncă.
Detaliul care dă dimensiuni complete acestui conflict este pragmatismul german. Aceste orașe au nevoie de muncitori – Rehbein recunoaște public aceasta. Dar necesitatea economică și obiecția socială se află în conflict direct. Germania se confruntă cu deficit de forță de muncă în sectoare precum construcția și serviciile, dar orașele mici, cu bugete strânse, preferă să refuze această soluție mai curând decât să o accepte pe termen lung.
Reacțiile la nivel mai larg nu au fost decizie militantă de pe o parte sau alta. Asociațiile de ajutorare socială au exprimat neliniști, dar nu s-a organizat rezistență masivă. Sindicatele n-au ieșit la stradă. Ong-urile pentru drepturi umane au comentat, dar nu au blocat procedurile. Asta pentru că măsurile sunt, din punct de vedere juridic, ireproșabile. Instanțele au dat verdictul.
Ceea ce urmează este clarificare la nivel european. Comisia Europeană poate interveni în cazul în care consideră că aceste măsuri încalcă libertatea de circulație garantată cetățenilor UE. Totuși, procesele de la Bruxelles sunt lente. Pentru cei 1.181 de oameni afectați deja și pentru alții care vor fi evaluați în lunile următoare, decizia europeană va veni prea târziu.
Cazul Hagen și al altor orașe germane relevă o realitate dificilă: spațiul dintre ceea ce legea europeană permite și ceea ce autoritățile locale doresc să facă e mai larg decât pare. Și în acel spațiu, oamenii obișnuiți – cei care au plecat din România sau Bulgaria pentru a lucra – devin colaterali ai unei dispute politice mai ample despre imigr și responsabilitate bugetară.
