Pelicanul nu era în cuib, erau numai puișorii singuri. Șarpele a ajuns la cuib și a început să muște și să bage veninul lui ucigător în toți puișorii.
Când era aproape să-i înghită, s-a ivit pelicanul și la zgomotul aripilor lui, șarpele s-a speriat și a părăsit cuibul.
Iar acum, bietul pelican, vede cu durere cum puișorii lui sunt pe jumătate morți.
Atunci acesta își străpunge pieptul cu ciocul și cu sângele său începe și-l adapă pe un puișor pe jumătate mort.
Sângele lui curat are minunata putere să taie otrava șarpelui.
Atunci când sângele său cald a picurat peste puiul său, acela a înviat.
De bucurie a continuat să-și străpungă pieptul cu ciocul și să verse din sângele său pentru toți puișorii până ce aceia au înviat.
Însă acest efort a însemnat într-un final, desigur, moartea pelicanului.
Este evidentă aici, comparația duhovnicească cu Jertfa de răscumpărare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru mântuirea tuturor oamenilor de veninul șarpelui – diavol – ucigătorul de oameni de la începutul lumii.
Ca și pelicanul, Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit pe cruce, dându-Și Trupul și Sângele Său, pentru tămăduirea tuturor oamenilor, otrăviți de diavol cu veninul păcatului ucigător de suflete. << Prin Sângele și Rănile lui Hristos, noi toți ne-am vindecat. >> Spune cu anticipare (adică cu credința de mai înainte de a se împlini totul) Biserica lui Hristos în textele din cultul său.
Aceasta este legenda pelicanului, cutremurătoare poveste și plină de durere și iubire sacrificială pentru toți puii săi.
* * *
Legenda aceasta a fost relatată de către Sfântul nostru român, Ioan Iacob Hozevitul, de la Neamț.
