Printre bolile cele mai răspândite din era noastră, se află și aceea pe care specialiștii o numesc nevroză, pe care oamenii de rând o numesc nervozitate, astenie nervoasă, depresie. Nevroza are multe forme, de la neuroastenie la depresie, dar toate au o trăsătură comună, si anume că nu sunt boli organice ca de exemplu bronchopneumonia, ciroza hepatică, diabetul zaharat, arterioscleroza, ci se manifestă prin simptome psihice, tulburări sufletești. Acestea pot fi indispoziție, teamă, constrângere, autoacuzare, complexe de minoritate, iritabilitate, lipsa capacității de concentrare. Pot să apară ca efect secundar simptome de tulburări în funcționarea organelor interne, de exemplu accelerarea bătăilor inimii, spasme gastrice și intestinale, diaree, lipsa poftei de mâncare, migrenă, oboseală, senzație de strângere în cutia toracică în jurul inimii. Și în aceste cazuri, cauza principală care provoacă și susține aceste simptome este starea psihica, tulburarea ori modificarea ei patologică. Dacă încercăm să remediem simptomele somatice, tratamentul nu va avea efect sau vindecarea va fi de scurtă durată.
Se știe că, oamenii, în afara medicamentelor împotriva durerii de cap, utilizează cu preponderență tablete și medicamente cu acțiune calmantă, somniferă. Acestea pe lângă efectul lor dorit, pot avea însă și efecte secundare, neplăcute, dăunătoare, cum ar fi oboseala, scăderea tonusului muscular, durere de cap, excitații, amețeală, tulburări în mers, tulburări ale vederii, senzație de vomă, uscarea mucoasei bucale, leziuni hepatice etc. În schimb, substanțele active din plantele medicinale se asimileaza mai adecvat în metabolismul organismului uman decât preparatele sintetice, produse în industria farmaceutică. Din cele mai noi cercetări reiese că spre deosebire de o serie de preparate sintetice cu acțiune somniferă, ceaiurile cu acțiune somniferă nu deranjează procesul normal fiziologic al somnului. Ele pun capăt stării de tensiune, care apare înainte de a adormi, fără a duce la stare de somnolență.
De la valeriană până la mac, care conțin opiu și morfină, ne stau la dispoziție plantele medicinale cu acțiuni calmante și somnifere. Pentru autotratarea zilnică corespund cele cu efect slab sau mediocru. Efectul slab sau ușor nu înseamnă că remediul nu are niciun efect sau îl are în mică măsură. S-a pus în evidență prin experiențe de laborator și în practica zilnică efectul lor real, fără cele secundare.
Cura cu ceaiuri calmante și somnifere, trebuie completată cu terapii naturale cu efect calmant, cu modificarea regimului alimentar, de exemplu eliminarea din consum a băuturilor ce conțin cofeină (cafea neagră, cola), a alcoolului, reducerea efortului fizic, făcând băi curative, relaxare conștientă.
Printre plantele medicinale cu efect calmant puternic se numără, în primul rând, odoleanul (Valeriana officinalis L.), cunoscut încă de pe timpul romanilor. Probabil că și denumirea științifică vine de la medicul roman Valerius. Mai plauzibilă este versiunea că denumirea vine de la latinescul valere (“a fi sănătos”). În mai multe limbi, ca denumire populară, apare aceea de “pisică”, deoarece rădăcina uscată are un miros penetrant de transpirație, care se aseamană cu mirosul ce emană din corpul pisicilor în perioada rutului. Din aceasta cauză rădăcina de odolean se va usca în loc închis, altfel ar putea fi murdărită de pisici.
Discoride în cartea sa despre plantele medicinale îl numește Nardin ori Gangitis. Denumirea din urmă arată că este originară din India, din regiunea Gangelui. Susruta și alți medici din antichitate din India o recomanda în caz de isterie, în excese de furie, ca tonic al sistemului nervos, calmant al palpitațiilor, ba chiar și în cazuri de epilepsie. Autorul roman Plinius îl amintesște ca având efect în crampele nervoase. Mulți autori din secolele XVII-XVIII îl considerau ca medicamentul contra epilepsiei. Faptul că una din denumirile poplar engleze este “all-heal”, adica “vindecă totul”, arată cât de prețuit este odoleanul în medicina populară.
În rădăcinile de odolean se găsește 0,1-0,5% ulei volatil care conține acid izovalerianic. Substanța activă acestuia – borneolul reduce sensibilitatea la excitație a reflexelor, iar esterii din acidul izovalerianic au efect sedativ.
Odoleanul are effect asupra sistemului nervos central, reduce și încetează senzația de frică, de nesiguranță (tranchilizant). Are o valoare mare, deoarece spre deosebire de medicamentele sedative, nu are efecte secundare și nu influențează dăunător activitatea fizică și psihică, din contră, datorită unor substanțe din uleiurile volatile, sporește capacitatea de concentrare, implicit și capacitatea intelectuală. Deoarece are și un efect usor antispasmotic poate fi folosit ca sedativ și în caz de șoc cardiac. Pe baza acestor caracteristici este evident că se recomandă în: excitări nervoase, insomnie pe bază nervoasă și tulburări cardiace de natură nervoasă.
În prima categorie intră astenia nervoasă, surmenajul intelectual, iritabilitatea, depresia nervoasă, menopauza, nevroza, frica patologică, hipocondria, isteria, amețeala, neuroastenia, distonia vegetativă.
În caz de insomnie cronică, cauzată în principal de extenuare sau surmenaj intelectual, are un efect mai bun dacă se folosește în amestec cu hamei. După câteva zile se constată efectul benefic, se adoarme mai ușor, crește treptat timpul și adâncimea somnului.
În tulburări cardiace pe bază nervoasă se recomandă ca sedativ. La persoanele nervoase și anemice uneori apar dereglări ale funcționării cordului, în aceste cazuri duce la scăderea ritmului pulsului și scade hipertensiunea.
Pe lângă toate acestea, odoleanul este un remediu excelent în tulburări digestive pe bază nervoasă, în crampe stomacale și ale intestinelor, în senzația de vomă, în excitație intestinală.
Se utilizează și în caz de migrenă, dureri de cap pe bază nervoasă.
Efectul odoleanului se poate spori prin adăugare de alte plante medicinale: roiniță în supraexcitații pe bază nervoasă, floare de păducel sau de lăcrămioară în nervoze cardiace. La persoanele care au tahicardie și au predispoziție la leșin se asociază cu pelin sau șopârliță. În cazul durerilor în zona inimii se asociaza cu talpa gâștei. În tulburări de origine nervoasă ale aparatului digestiv (stomac, intestine) se amesecă în părți egale cu anison, chimion, romaniță și hamei. În caz de insomnie rețeta dr. Petri recomanda următorul ceai: o lingură din amestec în părți egale de roiniță, hamei, oodolean, se opărește cu 200 ml apă fierbinte și se lasă să stea 15 minute. Se consumă zilnic de două ori, dimineața și seara, câte o ceașcă.
Dacă consumăm ceai preparat numai din odolean soluția optimă este de a se combina opărirea și macerarea. Pe două lingurițe de odolean se toarnă 200 ml apă fierbinte, se lasă 12 ore după care se strecoară. Se va consuma încălzindu-se ușor. O altă metodă de preparare este: peste 2 linguri mari de rădăcină tăiată mărunt, se toarnă 250 ml de apă în clocot, se acoperă și se lasă 6-8 ore, după care se strecoară. Jumătate din cantitate se bea dimineața, jumătate seara. Se poate prepara și un macerat rece: 2 lingurițe de ceai de odolean se amestecă într-un pahar de apă rece, se lasă 8-10 ore, se filtrează. Filtratul de dimineață se consumă seara, iar cel de seara se consumă dimineața. În ambele cazuri se bea pe stomacul gol.
Mai multe preparate farmaceutice conțin extract de odolean. Astfel se prepară drajeuri cu fenobarbital sau cu hamei. În farmacii se găsește exctractul alcoolic de odolean. Tinctura valerianae spirtuosa. Doza zilnică este de 3 *30-50 picături. Este important de știut că efectul odoleanului este satisfăcător doar în doze mai mari.
În rândul plantelor cu efect calmant, imediat după odolean urmează hameiul (Humulus lupulus L.). Se găsește în fructul, având formă de con (stroboli lupuli) substanța activă. La baza bracteolelor care formează conul, în partea lor internă, se găsesc niște glande în formă de pară, care conțin un balsam cu miros de caș și gust amar. Uleiul volatil din glande (valerol) se oxidează în acid valerianic care produce mirosul specific neobișnuit. Gustul amar derivă din acidul produs de glande (lupulin).
Hameiul apare pentru prima dată în literatură în scrierile medicului arab Mesue în secolul al VII-lea. El recomandă siropul de hamei pentru curățirea sângelui. Un medicament popular vechi este băutura somniferă preparată din conuri de hamei. În Germania, în Evul Mediu, era un obicei de a pune sub perna musafirului un săculeț de hamei ca să doarmă bine. S-a observat că dacă într-o încăpere se depozitează cantități mari de hamei oamenii din acea încăpere devin somnolenți, sunt ușor amețiți, deoarece inspiră uleiurile odorante ale plantei. Hameiul se folosește din cele mai vechi timpuri la fabricarea berii, acesta îi conferă gustul aromat, amărui. Uleiul volatil al hameiului conservă berea, dar concomitent asigură și fermentația. După unii efectul somnifer pe care îl are berea derivă tot de la hamei. O utilizare mai bună a hameiului este prepararea pâinii cu plămădeală de hamei. Ar merita să se reînnoiască acest mod de preparare a pâinii.
Fructele de hamei conțin 2-6% substanta amară, 0,5% uleiuri volatile și o substanță rășinoasă. Această rășină conține humulon, lupulon și alți derivați ai florogucinului. Cu toate că hameiul este o plantă medicinală demult folosită, nici până astăzi nu este elucidat pe deplin modul în care își face efectul. După unele cercetări substanța calmantă ar fi lupulina extrasă din uleiul volatil. Alți cercetători afirmă că purtătorii acțiunii calmante ar fi acizii amărui.
Pentru noi important este faptul că hameiul în practică are un efect sedativ grăbind somnul. Este mai slab decât odoleanul, deci se folosește mai mult în amestec decât singur.
Hameiul se utilizeaza în: insomnie, nevroză, diaree și gastrită pe bază de nevroză. Pe lânga sistemul nervos, calmează și agitația corporală (de exemplu, simptome de intestine nervoase). Normalizează bătăile inimii, moderează pulsul rapid. Cu cât conul de hamei este mult mai proaspăt cu atât efectul lui este mai eficace. Pentru ca toate substanțele active ale hameiului să se elibereze și să se dizolve este preferabil de a strivi și de a freca conul în mojar. O linguriță din acest măcinat se opărește cu o ceașcă de apă fierbinte. Se recomandă zilnic 1-2 cești de hamei, fără zahăr, seara, înainte de culcare.
Cel mai simplu amestec de ceai: câte o linguriță de hamei și de odolean se opăresc cu 200 ml de apă fierbinte, se lasă 15minute, se filtrează, se bea seara înainte de culcare. În caz de tulburări digestive pe bază nervoasă, este mai eficient extrasul rece: una-două lingurițe de con sfărâmat, mărunțit se pune în 200 ml apă, se lasă să stea câteva ore, de exemplu de dimineața până la amiază, consumându-se cu o oră înaintea prânzului, încet câte o înghițitură.
Roinița (Melissa officinalis L.) are efect asemănător cu al hameiului. Partea de la suprafață și frunzele se strâng. În unele zone se numește și iarbă de lămâie, deoarece sfărâmate printre degete frunzele au miros de lămâie.
Se mai numește și iarba stupului. Denumirea științifică provine din melissa (melitta) care în limba greacă înseamnă albină, deoarece când înflorește atrage albinele de la mare distanță. Vergilius, în opera sa Georgicon recomandă drept cea mai bună metodă de a prinde albinele în stup metoda de a unge obiectul folosit la prinderea albinelor cu siropul de roiniță.
Planta a fost cunoscuta și apreciată de medici din antichitate de cei romani, greci și arabi. A fost cultivată în timpul dominației arabe în Spania, de aici a ajuns în Europa de Est, unde s-a răspândit în grădinile sătești. Este folosită de medicina populară cu bune rezultate. Se folosește împotriva durerii de stomac. În multe țări există obiceiul ca de ziua Sfântului Ioan să se agațe o crenguță de roiniță deasupra porții. La bolnavi care “sufereau cu nervii” li s-a dat ceai de roiniță, deoarece l-au considerat “ceaiul care alungă demonii”.
Medicamentul “apa carmelită” (aqua carmelita) a fost preparat din roiniță, era considerat drogul drogurilor, medicamentul făcător de minuni. Elvețianul Paracelsus a făcut prima data preparatul considerându-l elixirul tinereții. Compoziția definitivă și modul de preparare au fost stabilite de călugărița Maria Clementine Martin în anul 1775, așa se prepară și astăzi “Klosterfrau-Melissengeist”-ul. Apa carmelită a devenit tot mai renumită în secolul al XVIII-lea datorită preoților și farmaciștilor francezi. Atunci conținea deja și diferite mirodenii, coajă de portocale, semințe de coriandru, de enibahar, cuișoare, scorțisoară etc.
“Odinioară a fost numit și iarba zânelor datorită eficacității sale, fiind întrebuințată pe scară largă. În zilele noastre au fost date uitării serviciile pe care le poate oferi”, scrie Kneip în anul 1891, deschizând drumul descoperirii roiniței.
În zilele noastre când îi cunoaștem substanțele active putem să conturăm mai bine recomandările. Roinița conține 0,1 uleiuri volatile, substanțe amare și tanini. Are efect sedativ, spasmotic și carminativ. Este un medicament de nervi cu efecte carminitative – este definitția precisă a lui R.F.Weiss.
Roinița se folosește în probleme cardiace pe bază nervoasă, probleme gastrice pe bază nervoasă, insomnie. Paracelsus constată că dintre toate lucrurile ce provin din pământ, roinița este cel mai bun pentru inimă. Sfânta Hildegard stareța, medic renumit în preparea medicamentelor și ceaiurilor, a spus adevărul pe baza cunoștiințelor ei practice (chiar dacă explicațiile sunt greșite, neîntemeiate): “Cine o mănâncă, râde cu plăcere, pentru că încălzește splina și de aceea inima va fi și ea veselă”. Apa carmelită se recomandă și în aritmii cardiace de natură nervoasă, ca sedativ.
Amestec de ceaiuri poloneze, recomandat pentru cazuri de insuficiente circulatorii, coronariene, aritmii, ca tratament complementar sau independent, pentru o cură de durată: câte 20 g floare de păducel și rădăcină de odolean, 40 g roiniță, din acest amestec opărim o cantitate de 2 lingurițe cu 2-3 cești de apă. Se poate consuma zilnic.
Deoarece bolile gastrice pe bază nervoasă (gastropatii funcționale) sunt foarte răspândite, are un larg teren de aplicare. În inapetență (lipsa poftei de mâncare) este întrebuințată cu alte plante care conțin substanțe amare. Este remediu și în bolile ficatului, în bolile biliare și în cazul balonărilor.
Cine adoarme greu, poate să bea după cină, înainte de culcare, câte o ceașcă caldă de ceai, îndulcit cu miere. Acest ceai se prepară astfel: două lingurițe de ceai de roiniță se opăresc cu 200 ml apă. Este mai eficace în combinație cu odolean. Se bea dimineața și seara câte o ceașcă din același ceai. Are efect sedativ, întărește nervii.
Ca și la odolean, doza trebuie să fie suficient de mare, 2 lingurițe la 200 ml apă, deoarece roinița conține ulei volatil, iar apa trebuie să fie fierbinte dar nu trebuie să dea în clocot. Ceaiul se acoperă și se lasă 10 minute.
Sunătoarea (Hypericum perforatum L.) este renumită prin faptul că aplicată în cazuri de depresie dă bune rezultate. Din florile strivite se scurge un suc roșu. Din cele mai vechi timpuri acest fenomen a inspirat mai multe legende, fiind un îndemn pentru a fi folosit ca remediu miraculos în vindecarea rănilor. Pe frunzele sale ovoidale se observă pete translucide, asemenea unor găuri, acestea fiind rezervoare mici de uleiuri volatile. De altfel, în denumirea latină se regăsește atributul “găurit”(perforatus).
Din antichitate a fost aplicată la vindecarea rănilor, a arsurilor, afecțiuni ale pielii. Și Paracelsus o recomandă ca cicatrizant și ca planta care curăță sângele. Medicina populară a întrebuințat-o mai mult în tratamente exterioare pe piele (de exemplu, în erizipel). “Sunătoarea are flori albe și galbene. Și erizipelul este de două feluri, bolnavul se albește sau se îngălbenește”, se susținea cândva. Deși Kneipp, Bohn, Flamm și Madaus, dar și alții au recomandat-o să fie utilizată și intern în tulburări nervoase, această recomandare a fost dată uitării. Întrebuințarea internă se datorează cercetărilor recente.
Efectul curativ este asigurat de cele trei substanțe active pe care le conține: uleiul volatil care se găsește în punctele transparente ale frunzelor în procent de 0,1%, colorantului galben flavonoid precum și colorantul roșu hipericin, care se găsește în punctele glandulare negre ale tulpinii și frunzelor.
Dacă în furajarea animalelor cu păr alb sau deschis, ajunge o cantitate prea mare de sunătoare hipericina provoacă fotosensibilitate, la animale expuse la soare pot să apară dermatite însoțite de prurit (mâncărime). Cu toate că la om nu s-au semnalat cazuri asemănătoare se recomandă ca bolnavul să nu se expună razelor solare.
Tot acestei hipericine i se datorează refacerea bolnavilor în stare de depresie după un tratament îndelungat. Revenirea bunei dispoziții se face încet, necesitând un tratament de 2-3 luni. Primele semne de îmbunătățire apar la 2-3 săptămâni.
Depresia gravă endogenă nu se poate trata cu sunătoare, doar în cazurile mai puțin grave, în așa-numitele depresie reactivă și depresie neurotică, când ea nu este ereditară, ci apare în urma unor situații de viață drept reacția organismului la acestea. Starea de depresie este întotdeauna asociată și cu o stare angoasă. Apariția concomitentă a acestora se poate trata cu bune rezultate cu sunătoare. Aceasta capătă o importanță deosebită deoarece în ziua de astăzi apar tot mai frecvent aceste stări sufletești patologice. Cu toate că în comerț circulă un număr mare de preparate farmaceutice contra acestor două afecțiuni, este indicată cura cu plante medicinale. Această recomandare este justificată și de faptul că o asemenea cură nu este urmată de efecte secundare, dăunătoare și efectul lor, chiar dacă este mai mic decât cel al produselor farmaceutice, este mai de durată.
Este justificată și dă rezultate bune o cură cu sunătoare în ulcerul gastric și duodenal, în afecțiunile ficatului și ale vezicii biliare, precum și în tratamentul rănilor și al afecțiunilor pielii.
În caz de depresie și nevroză, ceaiul de sunătoare se poate administra singur sau în amestec. Una-două lingurițe de sunătoare se fierbe scurt în 200 ml apă. Se lasă să stea câteva minute. Dimineața și seara se bea câte o ceașcă.
Sunătoarea are un efect bun și în amestec: 50 g sunătoare, 30 g roiniță, 200 g hamei. Se fierbe o lingură mare plină de amestec cu 250 ml apă, se lasă să stea 10 minute, se filtrează. Se consumă zilnic de trei ori pe zi câte o ceașcă, în cazuri de depresie de neliniște de natură nervoasă de lungă durată. Tratamentul se face în timp, rezultatele apar doar după 4-6 săptămâni. Hameiul calmează, linistește, roinița echilibrează, previne starea de stres, iar sunătoarea creează dispoziție.
80 g odolean, 20 g sunătoare, 2-3 lingurițe de amestec se pun în apă stătută, în care se lasă 12 ore (de dimineața până seara), se filtrează, se va bea înainte de culcare câte o ceașcă, două. Este un ceai sedativ fără efecte secundare. Se recomandă persoanelor care doresc să se dezobișnuiască de utilizarea medicamentelor sedative.
60 g odolean, câte 40 g hamei și roiniță, flori de portocale, 20 g chimion măcinat. O lingură din amestec se opărește cu 250 ml apă fierbinte, se lasă 15 minute. Se va consuma câte o ceașcă seara cu o jumătate de oră înainte de culcare. Este un bun remediu al insomniei. Unul din bolnavi i-a caracterizat efectul astfel: “Mă bucur când mă culc, înainte mi-a fost frică de a mă culca”.
Ceai calmant recomandat acelora care nu suferă mirosul și gustul odoleanului: 80 g rădăcină de angelică, 80 g hamei, câte 40 g frunză de rozmarin și floare de levănțică și fierea pământului (sau coada-șoricelului). Acționeaza și în cazul afecțiunilor gastrice și cardiace pe bază nervoasă. Două lingurițe din acest amestec se opăresc în 200 ml apă, se lasă să stea câteva minute. Se bea câte o ceașcă dimineața și seara. În tulburările sistemului nervos vegetativ reface ritmul normal al acestuia.
Există posibilitatea de combinație de ceaiuri calmante care conține: coada șoricelului, mentă, floare de levănțică, frunză și floare de paducel, frunză de jales, coada calului, roiniță, odolean, vâsc, hamei. Se recomandă celor vârstnici, celor cu probleme cu circulația sangvină, vasele coronariene și ale creierului, suferind totodată și de hipertensiune. Seara se folosesc 2 lingurițe cu vârf din amestec, dimineața o linguriță, amestecul se opărește cu câte 200 ml apă, se lasă să stea o jumătate de oră.
Este un amestec calmant cu un pronunțat efect de a produce bună dispoziție. Dimineața și la prânz se consumă câte o ceașcă. Szalai Miklos în cartea sa, la capitolul “Boli mintale” după ce recomanda acest ceai continua astfel: “Un efect bun îl are consumul în cantități mici de: struguri, fructe, salată, miere, lapte și usturoi. Să nu folosim prea multe condimente, să neglijăm fumatul și consumul băuturilor alcoolice. Să preparăm băi medicinale cu: roiniță, molid, cimbru, levănțică, sulfină, șovârț, țelină, pleavă de fân. Baia să fie caldă, apoi urmează un duș rece. Munca intelectuală să se alterneze cu cea fizică, sport, drumeție, distracții plăcute, anturaj bun.”
Lângă cura cu ceaiuri medicinale este nevoie și de schimbarea regimului alimentar. Să consumăm cât mai multe mâncăruri vegetale crude, săptămânal să avem cel puțin o zi în care să consumăm numai fructe, zilnic să ne plimbăm cel puțin o jumătate de oră, dacă este posbil chiar o oră, într-un ritm mai rapid, mai ales cei care desfășoară o muncă intelectuală și duc o viață sedentară. Plimbatul se va asocia cu exerciții de respirație. Dimineața și seara să facem duș cu apă caldă pe care s-o răcim treptat până la rece. De două ori pe săptămână putem să facem natație. Să începem și să sfârșim ziua concentrându-ne la gânduri pozitive în timp ce ne relaxăm.
