În anul 1869 apare capodopera lui LEV TOLSTOI (1828-1910), romanul “Război și Pace”, una dintre cele mai complexe opere în proză, din istoria literaturii universale. Autorul ei era un aristocrat rus de o neobișnuită sensibilitate, un om vizitat periodic de tristețe și melancolie, ros de îndoieli în privința propriei sale înzestrări intelectuale, convins că este ultimul dintre oameni și (cu toate acestea) împins mereu înainte, de credința că scrisul său va rămâne.
Un roman care rupe complet cu maniera anterioară a prozei ruse, o creație polifonică, axată pe evidențierea Istoriei, drept element determinant al influențării destinelor oamenilor. O scriere grandioasă, cu o multitudine de personaje, la originea căreia existau nu doar meditațiile autorului, ci și o documentare minuțioasă. “Război și Pace” nu este doar o operă de ficțiune, ci și o operă istorică extrem de personală, filtrată prin intermediul unui spirit remarcabil de complex, care îmbină pesimismul cel mai adânc, cu sclipirile de geniu ale creatorului umanist, încrezător că indiferent de adâncimea păcatului în care lumea este condamnată să orbecăie, mai există undeva, o lumină călăuzitoare, dătătoare de speranță.
Așa este și Platon Karataev, un personaj care nu ocupă mult spațiu în economia romanului, dar care reușește să impresioneze în mod deosebit pe orice cititor dotat cu o minimă empatie, prin firescul și naturalețea sa. Karataev este un ostaș pe care aristocratul Pierre Bezuhov îl cunoaște într-un moment greu pentru amândoi- prizonieratul. Oamenii angrenați în război (cu tot cortegiul aferent de ucideri și spaime), riscă a deveni niște simple entități, golite de orice sens. Karataev este un țăran, un mujic prin care vorbește lumea celor mulți, lumea rușilor de rând, acea lume asupra căreia intelectualii sofisticați și elita nobiliară, nu aveau (generic vorbind) disponibilitatea de a se apleca. O lume socotită (de obicei) înapoiată, mizerabilă, un spațiu al vidului de gândire. Lumea obștilor cu textură primitivă, lumea celor condamnați la sărăcie, obscurantism, misticism cu ecouri păgâne.
Om al lustrului de civilizație francofonă, Bezuhov descoperă în Karataev, un fel de oglindă a propriei sale conștiințe, care-i arată la modul cel mai direct, minciuna și artificialitatea vieții pe care o dusese până atunci. Prins într-o căsnicie ratată, convins că valorile sale de viață erau cele corecte, Pierre Bezuhov descoperă prin Platon Karataev, sufletul autentic al poporului rus, adică al poporului din rândurile căruia el însuși provenea. Este revelația aflării luminii timide (dar vii) care pare a izvorî, dintr-o dată, dintr-un întuneric abisal. Lumina cea bună și vindecătoare, singura care contează cu adevărat și care reprezintă adevărata efigie a unui popor. Pentru că, în pofida nelegiuirior pe care capetele încoronate continuă să le facă de-a lungul istoriei, toate popoarele rămân sfinte, întrucât sunt ivite pe lume, din voința divină a aceluiași Dumnezeu.
Prin oamenii lor (aparent) simpli), popoarele se perpetuează în Istorie, trecând (asemenea unei torțe) din generație în generație, lumina curată a omeniei. Platon Karataev simbolizează un asemenea exponent, care (dincolo de obligațiile militare) păstrează mereu dorul după vatra natală și visează să redevină un om obișnuit. “Soldatul abia așteaptă ajuns acasă- să-și tragă cămașa din nădragi”, îi spune el franc aristocratului Bezuhov, iar o asemenea manieră de exprimare, îl seduce definitiv pe omul saloanelor, convins că prin Karataev a glăsuit- însăși umanitatea. Războiul a fost pus deodată între paranteze, ororile s-au mai estompat , iar șansa ca oamenii să nu devină cu totul neoameni, nu s-a pierdut cu totul.
Întâlnirea cu Platon Karataev l-a vindecat pe Bezuhov de minciună și artificialitate, l-a convins că viața adevărată este aceea în care valorile pure și eterne redevin precumpănitoare. În fond, asistăm la transcrierea literară, a frământărilor unui gigant al literaturii și gândirii, acest Lev Tolstoi, scriitorul care părea că se născuse bătrân, mistuit de durerea fără de leac, a căderii omului în capcana răutății și urii. Din această perspectivă, Platon Karataev este răspunsul a ceea ce contează cu adevărat, la orice încercare de umilire și distrugere a umanității.
