Cele două săptămâni de școală – Școala Alfel și Săptămâna Verde – din totalul de 36 sunt intens contestate de mulți părinți care acuză că, în forma în care se derulează astăzi, nu și-au atins scopul.
Pe hârtie, „Școala Altfel” și „Săptămâna Verde” ar trebui să fie cele două ferestre din anul școlar în care copiii ies puțin din ritmul orelor clasice și văd altceva: meserii, comunitate, reguli de conviețuire, protecția mediului, lucruri simple pe care școala de manual nu le fixează aproape niciodată. În realitate, în multe locuri, aceste două programe au ajuns să însemne excursii plătite de părinți, activități improvizate, profesori lăsați să se descurce singuri și elevi care simt că sunt într-o vacanță slab organizată. Iar de aici pornește nemulțumirea tot mai vizibilă: dacă tot sacrifici două săptămâni dintr-un an școlar deja fragmentat, măcar să rămână ceva concret în urma lor.
În fiecare primăvară, povestea se repetă aproape identic. Școlile aleg perioadele pentru „Școala Altfel” și „Săptămâna Verde”; profesorii sunt puși să vină cu idei; părinții primesc mesaje pe grupuri; programul de acasă se dă peste cap; apar costuri; încep comparațiile între clase, între profesori, între școli. Unii copii merg la muzeu, la aeroport, la teatru, la fermă, la ateliere sau în excursii de o zi. Alții stau în clasă, colorează planșe, văd un film, fac o ecologizare formală, apoi sunt trimiși acasă mai devreme. Diferența dintre cele două extreme nu o face, de cele mai multe ori, vreo strategie publică bine gândită. O face norocul. Norocul să nimerești într-o școală cu profesori implicați, într-o clasă cu părinți care pot plăti și într-un oraș unde există instituții dispuse să colaboreze.
Aici este prima problemă serioasă, și nu e una de detaliu. Cele două programe au intrat de ani buni în structura anului școlar, dar nu au produs un standard real. Nu există o experiență comparabilă pentru toți elevii din România. Există, în schimb, sute și mii de versiuni locale ale aceleiași idei. Într-o școală, „Școala Altfel” poate însemna vizită la tribunal, atelier de prim ajutor, discuție cu pompierii, vizită la o fabrică și exerciții practice de lucru în echipă. În alta, poate însemna un film văzut la clasă, două planșe colorate și o ieșire în parc. Într-o clasă, „Săptămâna Verde” poate însemna grădinărit, reciclare adevărată, mers pe teren, observație directă, discuții despre poluare și consum. În alta, poate însemna un referat copiat de pe internet despre copaci și o pungă de semințe pusă în glastră pentru poză. Când ai o asemenea diferență de la o școală la alta, nu mai poți vorbi serios despre o politică publică matură. Vorbești despre un concept bun lăsat la voia întâmplării.
De aici vine și revolta părinților. Nu pentru că ar fi, în bloc, împotriva educației non-formale. Nu pentru că ar vrea doar matematică, română și teme. Ci pentru că văd, concret, cum două săptămâni din școală sunt consumate adesea fără rost clar, fără continuitate și fără rezultat măsurabil. Părintele care scrie nervos pe un grup online că i s-a umplut paharul nu vorbește, de fapt, doar despre o ecologizare ratată sau despre un diriginte care nu s-a prezentat. Vorbește despre acumulare. Despre copilul care nu înțelege materia pentru că ritmul este haotic. Despre profesorii care cer performanță, dar nu mai au timp să aprofundeze. Despre părintele care vine obosit seara și ajunge să recupereze acasă, din propriul timp, ceea ce școala n-a reușit să facă în clasă. Și mai vorbește despre ceva foarte concret: sentimentul că statul a inventat încă o formă prin care simulează activitate, dar împinge costul și efortul spre familie.
Asta e, de fapt, rana principală. În România, aproape orice discuție despre școală ajunge repede la aceeași tensiune: cine face, de fapt, munca. Oficial, sistemul educă. În realitate, multe familii simt că școala predă în grabă, bifează, notează și apoi transferă o parte mare din efort către părinți, meditații, bunici sau voluntariat domestic. Când peste un an școlar deja aglomerat mai pui și două săptămâni în care dispare ritmul clasic, unii părinți nu mai văd în asta „deschidere spre lume”, ci încă două săptămâni rupte din materia care oricum abia încape.
Sigur, aici ar fi comod să spui că părinții sunt rigizi, că nu înțeleg educația modernă, că vor doar manual și caiet. Realitatea e mai complicată. Sunt destui părinți care apreciază genul acesta de activități atunci când ele au sens. Nimeni nu contestă că un copil poate învăța enorm dintr-o vizită bine pregătită într-o brutărie, într-un azil, într-un atelier de tâmplărie, într-o redacție, într-un studio TV, într-o fermă, într-un parc natural sau într-un laborator. Nimeni nu contestă că un elev poate reține mai bine ce înseamnă reciclarea dacă face ceva concret, nu doar dacă ascultă o lecție. Problema nu e ideea. Problema este execuția. Iar execuția pică exact unde pică aproape tot în școala românească: la resurse, la coordonare, la inegalitate și la lipsa de evaluare serioasă.
Aici profesorii au, la rândul lor, dreptatea lor. Mulți spun același lucru de ani buni: școala nu are bani pentru activități bune, nu are logistică, nu are personal de sprijin, nu are transport, nu are materiale, nu are rețele funcționale de parteneri. Îi spui profesorului să facă educație non-formală, educație de mediu, prevenirea violenței, prevenirea consumului de substanțe, conștiință civică, lucru în echipă, incluziune, empatie, orientare vocațională. Toate acestea sună foarte bine. Doar că, în multe școli, omul care trebuie să le facă are la dispoziție o clasă aglomerată, un videoproiector care merge când vrea, câteva coli, poate niște markere și un grup de părinți din care o parte abia își permit cheltuielile curente. În acest decor, programele se transformă repede din viziune în improvizație.
Mărturia profesoarei care povestește cum a cărat de acasă plasă de țânțari, blender, cană electrică și materiale pentru activități spune mai mult decât zece prezentări oficiale. Ea nu se plânge doar de efort. Ea descrie felul în care sistemul se sprijină pe bunăvoință individuală. Pe profesorul care mai pune bani din buzunar. Pe părintele care mai aduce un ou fiert, o foarfecă, o pensulă, o punguță cu semințe, un carton colorat. Pe cineva care „se implică”. Sună frumos până când vezi mecanismul rece din spate. Dacă programul merge doar unde există oameni dispuși să împingă din spate cu resurse personale, atunci programul nu e solid. E precar.
Și mai este ceva ce mulți evită să spună direct. În forma actuală, „Școala Altfel” și „Săptămâna Verde” adâncesc diferențele dintre copii. Nu le reduc. Copilul dintr-o familie care poate plăti 130 de lei pentru o excursie, 70 de lei pentru o activitate, bani de buzunar pentru o ieșire și eventual încă ceva pentru transport sau materiale va participa fără probleme. Copilul dintr-o casă unde se numără fiecare leu poate lipsi, poate merge doar la o parte din activități sau poate sta cu disconfortul acela mut pe care îl știu mulți elevi: restul merg, eu nu. Aici nu mai discutăm despre pedagogie, ci despre acces. Iar când un program oficial al școlii ajunge să fie trăit atât de diferit în funcție de buzunarul familiei, e clar că ceva e strâmb în construcție.
De aici vine și absenteismul semnalat în aceste săptămâni. Unii elevi lipsesc pentru că activitățile nu le spun nimic. Alții pentru că nu au bani. Alții pentru că părinții nu se pot reorganiza în funcție de programul schimbat. Să nu uităm un detaliu simplu, dar esențial. Mulți părinți lucrează într-un ritm fix, nu pot pleca de la serviciu pentru a duce copilul când la 8.30 în parc, când la 10.00 la muzeu, când la 11.00 în alt colț al orașului. Pentru familiile cu program rigid, două săptămâni de școală „altfel” pot deveni două săptămâni de logistică absurdă. Și atunci apare întrebarea firească: de ce o politică gândită, teoretic, pentru binele copilului ajunge să producă atâta tensiune acasă?
Nici argumentul în favoarea programelor nu poate fi respins dintr-o singură mișcare. Părinții care trăiesc în alte țări sau cei care au văzut activități bine făcute au un punct valid. În multe sisteme, copiii ies des din școală pentru experiențe practice. Nu e rușinos să mergi cu autobuzul sau trenul. Nu e o dramă că nu ai microbuz propriu. Nu e nimic degradant într-o ieșire simplă, bine gândită, cu un profesor și câțiva părinți voluntari. Dimpotrivă. Multe dintre cele mai bune experiențe școlare sunt cele simple, nu cele scumpe. O vizită la o brutărie, într-un atelier, la un meșter, la pompieri, la o stație de sortare, într-o livadă sau într-un azil poate face mai mult decât o excursie „frumoasă” în care copiii sunt doar plimbați dintr-un loc în altul. Problema nu e că asemenea programe există. Problema e că la noi au fost introduse fără infrastructura care le-ar face serioase.
Aici trebuie spus limpede ceva ce Ministerul evită de ani buni să pună pe masă. Nu există o evaluare serioasă, publică, credibilă a impactului acestor două săptămâni. Nu știm, la nivel sistemic, ce competențe au crescut datorită lor. Nu știm dacă s-a redus violența. Nu știm dacă elevii au dobândit comportamente mai bune față de mediu. Nu știm dacă s-a îmbunătățit relația lor cu comunitatea. Nu știm nici măcar ce procent dintre activități sunt, în mod real, accesibile tuturor elevilor. Știm doar că programele există, că sunt prevăzute în calendar și că în jurul lor se produce anual aceeași agitație. În lipsa unor date clare, Ministerul nu poate cere încredere oarbă. Nu ajunge să spui că intenția a fost bună. După atâția ani, trebuie să arăți și ce a ieșit.
Tocmai de aceea criticile de tipul celor formulate de Zeno Sustac prind atât de puternic. Nu pentru că tonul ar fi neapărat cel mai blând, ci pentru că atinge o nervură reală: sentimentul că învățământul românesc mimează reforma. Că produce denumiri atractive, teme generoase, săptămâni speciale, ghiduri și discursuri, dar fără să rezolve fundalul. În continuare ai materie multă, puțin timp real, fragmentare, punți, zile pierdute, ritm rupt și presiune mare pe examene. În continuare ai copii care ies din gimnaziu cu goluri serioase la bază. În continuare ai liceeni care nu citesc fluent, nu argumentează clar și nu leagă noțiuni de bază. În acest context, pentru mulți părinți, două săptămâni „altfel” par o glumă prost plasată. Nu pentru că non-formalul ar fi inutil, ci pentru că formalul însuși scârțâie din toate încheieturile.
Totuși, dacă te oprești aici și ceri pur și simplu eliminarea programelor, ratezi o parte a problemei. Nu tot ce se întâmplă în aceste două săptămâni este inutil. Ar fi chiar nedrept să spui asta. Sunt școli unde profesorii construiesc activități excelente, cu sens și cu rezultat clar. Sunt clase unde copiii descoperă lucruri pe care nu le-ar fi atins niciodată în ritmul obișnuit al catalogului. Sunt profesori care folosesc aceste zile pentru educație rutieră serioasă, pentru exerciții de prim ajutor, pentru discuții despre bullying, dependențe, relații, consum responsabil, gestionarea banilor, orientare profesională sau munca în echipă. Sunt activități care îi fac pe unii copii să vină cu plăcere la școală tocmai pentru că ies, pentru o dată, din rutina orei clasice. A anula tot ar fi o soluție simplă, dar nu neapărat una bună.
Problema nu este existența celor două săptămâni. Problema este că ele au fost lăsate prea mult timp într-o zonă de diletantism instituțional. Școala primește libertate, dar fără instrumente. Profesorul primește tematică, dar fără resurse. Părintele primește notificări, dar fără predictibilitate. Copilul primește promisiunea unei experiențe educative, dar primește uneori doar o pauză dezordonată între vacanțe. Iar când din toate acestea se adună destule frustrări, fiecare tabără ajunge să-i învinovățească pe ceilalți. Părintele spune că profesorul nu face. Profesorul spune că părintele nu sprijină. Școala spune că nu are bani. Ministerul spune că programele sunt benefice. Nimeni nu închide cercul.
Dacă ar exista voință reală, lucrurile s-ar putea repara fără mare filozofie. În primul rând, aceste două programe ar trebui să primească un nucleu național obligatoriu, nu doar niște teme foarte largi. Adică un set minim de activități, adaptate pe vârste, pe care fiecare școală să fie obligată să le ofere într-o formă decentă și gratuită. De pildă, o componentă de prim ajutor, una de educație civică practică, una de orientare vocațională, una de mediu bazată pe observație și lucru concret, una de prevenire a violenței și a dependențelor. Nu lăsate vag în aer, ci proiectate clar, cu materiale, cu parteneriate standard și cu obiective simple. Restul să rămână la libertatea școlii. Așa ai și coerență, și loc pentru inițiativă.
În al doilea rând, statul ar trebui să plătească măcar baza. Nu tot. Dar baza. Transport minimal pentru activități locale; acces convenit cu muzee, biblioteci, instituții publice, parcuri naturale, companii și ateliere; materiale simple pentru ateliere; instrumente digitale; ghiduri practice. În acest moment, prea mult se sprijină pe ideea că „se descurcă ei”. Ori într-un sistem care deja funcționează pe improvizație, formula asta produce inevitabil diferențe și oboseală.
În al treilea rând, trebuie redusă ipocrizia. Dacă o activitate costă și nu poate fi acoperită pentru toți, școala trebuie să spună direct că este opțională și să ofere alternativă reală pentru cei care nu participă. Nu poți construi un program oficial pe fondul rușinii tăcute a copiilor care nu au bani. Asta nu e educație non-formală. E excludere ambalată frumos.
În al patrulea rând, ar trebui schimbată logica plasării lor în calendar. Faptul că multe școli pun aceste săptămâni lângă vacanțe spune deja mult. Le tratează ca pe un fel de tampon, de perioadă relaxată, mai ușor de dus. Asta spune mai mult despre felul în care sunt percepute decât orice raport oficial. Dacă sunt cu adevărat importante, nu ar trebui împinse reflex spre marginea vacanței, ca să iasă anul mai comod. Ar trebui integrate într-un ritm mai natural și pregătite din timp, nu lăsate să cadă ca o paranteză confuză între două porțiuni de program.
Și încă ceva. Poate cel mai important. Școlile trebuie lăsate să folosească aceste săptămâni pentru nevoile reale ale copiilor lor, nu pentru bifă. În unele comunități, problema centrală poate fi absenteismul. În altele, igiena. În altele, relația cu mediul. În altele, agresivitatea, lipsa perspectivelor sau dependența de ecrane. Nu toate școlile au nevoie de același decor festiv. Unele au nevoie de intervenții simple și utile, aproape de sol. Acolo poate fi valoarea adevărată a acestor programe, dacă ele sunt luate în serios.
Până atunci, însă, realitatea rămâne aceasta: „Școala Altfel” și „Săptămâna Verde” sunt două idei care au pornit dintr-o intenție bună și au ajuns, în multe locuri, victimele aceleiași boli care macină educația românească. Se anunță frumos; se explică nobil; se implementează inegal; se sprijină pe sacrificiu personal; se evaluează aproape deloc. Iar când părinții izbucnesc, iar profesorii răspund obosiți, iar copiii pleacă acasă cu impresia că a fost mai mult vacanță decât școală, nu mai e vorba despre un moft. E semnul că programul trebuie regândit serios.
Nu desființat din nervi. Nu apărat din inerție. Regândit. Cu bani puși la vedere; cu obiective clare; cu activități accesibile tuturor; cu criterii simple de rezultat; cu mai puțină improvizație și mai puțin teatru administrativ. Altfel, peste încă un an, vom avea iar aceleași poze frumoase, aceleași postări revoltate, aceleași justificări și aceeași întrebare pe care nimeni nu vrea s-o audă până la capăt: ce a rămas, concret, pentru copil, după două săptămâni „altfel”?
