Gărzile Revoluționare Iraniene au atacat miercuri, 10 iunie, baze militare americane din Bahrain, Kuweit și Iordania, revendicând lovituri asupra a 21 de ținte. Patru dintre ele au fost distruse, potrivit Teheranului. Regiunea nu a mai trăit o escaladare directă de această amploare de mult timp.
Totul a pornit de la un elicopter. Pe 8 iunie, un Apache al armatei americane a fost doborât în apropierea Strâmtorii Ormuz. CENTCOM, Comandamentul militar american pentru Orientul Mijlociu, a anunțat că a răspuns pe 9 iunie cu „lovituri în legitimă apărare împotriva Iranului, din ordinul comandantului suprem”. Concret, forțele SUA au atacat insula Qeshm, porturi de pe coasta iraniană și instalații de apărare aeriană, posturi de control și radare de supraveghere din zonă. Două rezervoare de apă au fost distruse, întrerupând alimentarea cu apă a sudului Iranului — un detaliu care a stârnit reacții aprinse la Teheran și care, din punct de vedere al dreptului internațional al conflictelor armate, ridică întrebări serioase despre proporționalitate.
Iranul a răspuns rapid și pe mai multe fronturi.
Drone în Bahrain, rachete în Iordania: ce a atacat Iranul
Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC) a anunțat că a lansat drone asupra Flotei a Cincea a SUA din Bahrain și asupra bazei aeriene Ali Al Salem din Kuweit. A treia lovitură a fost cu rachete cu rază lungă de acțiune, vizând o bază americană din Azraq, în Iordania. Imagini publicate pe rețelele sociale, preluate de Al Jazeera, par să confirme momentul impactului la baza din Bahrain — una dintre cele mai simbolice adrese militare americane din Golf.
IRGC a susținut că a distrus un hangar pentru avioane de vânătoare F-35 la baza din Iordania și că a doborât o dronă americană MQ-9 deasupra orașului iranian Jam. SUA nu au confirmat oficial aceste pierderi până la momentul publicării.
Detaliul care schimbă tot
Un oficial american a declarat pentru CNN că administrația Trump consideră că aceste atacuri „nu vor împiedica discuțiile de război” — o formulare ciudată, care sugerează că, în spatele schimburilor de foc, există încă un canal diplomatic activ. E greu de spus dacă e optimism calculat sau o formă de gestionare a percepției publice. Războaiele moderne au o particularitate perversă: escaladarile militare și negocierile se pot desfășura simultan, fiecare punând presiune pe cealaltă.
Ceea ce știm sigur este că nu mai vorbim de lovituri izolate prin intermediari. Iranul și Statele Unite se atacă direct, pe teatre de operațiuni din trei țări diferite, într-o perioadă de 48 de ore. Distrugerea infrastructurii de apă — dincolo de valoarea militară aproape inexistentă a unor rezervoare civile — pare să fi funcționat exact ca un catalizator. Teheranul căuta un motiv să răspundă dur și l-a găsit. Acum, fiecare parte poate spune că a ripostat la un atac anterior, iar spirala se autosusține.
De ce contează și pentru noi: Strâmtoarea Ormuz și prețul energiei
Strâmtoarea Ormuz nu e un detaliu geografic îndepărtat. Prin ea trece aproximativ 20% din petrolul mondial comercializat pe mare. Orice blocare sau perturbare majoră a traficului maritim în zonă se traduce, în câteva săptămâni, în prețuri mai mari la carburanți și energie în toată Europa, inclusiv în România.
Până acum, nici SUA, nici Iranul nu au anunțat operațiuni noi. CENTCOM a declarat că loviturile din 9 iunie au „finalizat” represaliile pentru Apache. Dacă Teheranul acceptă această logică sau consideră că atacul asupra bazelor din Bahrain, Kuweit și Iordania închide și el socotelile — asta se va vedea în orele și zilele care urmează. Problema cu escaladările de acest tip e că fiecare parte crede că ultimul cuvânt îi aparține.
