„Lumea crede că eu vreau toată ziua să cânt, să fiu liberă” – aceasta e fraza care rezumă o vorbire mult mai adâncă a Angelicei Flutur despre maternitate, care a devenit subiect public după ce artista de muzică populară a acceptat o apariție în emisiunea „În Oglindă” de la Kanal D2.
Flutur și soțul ei au încercat constant să devină părinți biologic, o cale care s-a dovedit obositoare și dezamăgitoare. Medicii, controalele, tratamentele – toate au fost făcute. De cealaltă parte, s-a recurge și la rugăciune, la consultații bisericești. Dar realitatea nu s-a schimbat. Într-un moment, artista a realizat ceva esențial: traiul continuu în doliu pentru copilul care nu a venit era o formă de auto-distrugere, nu o reacție firească. A trebuit să treacă peste așteptări și să-și construiască viață cu ceea ce avea.
Aici intervine partea care explică de ce această mărturisire contează mai mult decât alte declarații similare. Flutur nu a refuzat maternitatea din calcul egoist. Ba din contra – de la ziua în care s-a căsătorit, a spus că-și dorește copii și că-i welcome-ază. Nu a condiționat viața copilului de niciun calendar profesional. Dar societatea – și aici e cuvântul-cheie – nu prea crede asta. Când o femeie e cunoscută, când muncește pe scenă, când e ocupată, când încă nu are copii după 15-20 de ani de carieră, își ia eticheta de ambițioasă care și-a ales profesia peste maternitate. Angelica Flutur a vrut să spulbere exact această presupunere prost-argmentată.
Ceea ce e probabil mai detaliat și mai revelator în discuția sa cu Mihai Ghiță e refuzul adopției și motivele din spate. Nu e o refuzare linistă, înghesuită. Flutur explică lucid că a văzut în jurul ei cazuri în care copilul adoptat, odată crescut, și-a reproșat părinților lucruri – pentru că în ADN-ul lui erau trăsături pe care părinții nu le cunoșteau și pe care nu le puteau stăpâni. Și nu vrea nici să-și bată joc de un copil străin, nici să trăiască cu teama că o mică greșeală din copilărie a lui se va întoarce împotriva ei. E o frică legitimă, poate cea mai onestă care se poate spune pe tema adopției. Nu e frivolă, nu-i morală predicând – e realismul trist al unei femei care a făcut deja pace cu faptul că maternitatea nu va fi pentru ea, cel puțin nu în viață.
Dar nici nu a renunțat complet la speranță. Flutur a mărturisit că mai are pe cărți vreo doi-trei ani în care ar putea apărea o schimbare. După aceea, va accepta cu seninătate ce nu a putut schimba. Asta nu-i resimare – e pragmatism și maturitate.
Ceea ce și-a pus foarte clair în viață e o graniță cu lumea exterioară. Flutur a învățat „nu prea recent, dar a învățat” că nu trebuie să-și justifice alegerile vieții în fața oricui. Explicația e doar pentru cei care cu adevărat o iubesc și se roagă pentru ea să aibă copii. Pentru restul? Nu există explicație. E o poziție fermă și, cinstit, ea trebuia să apară mai devreme în conversații publice cu femeile cunoscute. Presiunea socială asupra unei femei să devină mamă e îngrozitoare – iar când refuza să se justifice, renunță și la responsabilitatea de-a convinge.
Asta nu înseamnă că Flutur e războinică cu idea de maternitate. Are soț sănătos, are familie gata să ajute – logistica ar fi fost în regulă. Dar biologia nu s-a aliniat cu dorința. Și după atâta timp, viață trebuie trăită, nu lamentată.
Ce rămâne clar din această declarație e că mirajul femeii ambițioase care sacrifică copilul pe altarul carierei e tocmai aia – miros. Pentru unele femei e realitate dureroasă inversa: cariera nici nu era în joc, dar viață a fost totuși incompletă din motive care nu țin de ele. Și asta e cu mult mai important de spus decât o mie de articole despre echilibru între muncă și viață.
