România în anul 1913 era una dintre cele mai puternice țări. Suedia, Danemarca, Norvegia și Finlanda nici erau pe-aproape ca statut, menționează Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului Băncii Naționale, Mugur Isărescu.
PIB-ul României, adică Produsul Intern Brut, este enorm de mic, raportat la cap de locuitor.
Este o problemă care trebuie rezolvată cât de curând posibil!
„România este a 17-a țară din UE, în funcție de PIB cu 186 de miliarde de euro. Cu 186 de miliarde de euro o să observăm că, pentru o populație de 19,5 milioane de locuitori, este foarte puțin. PIB-ul nostru este foarte mic, asta este drama noastră. Sunt zece țări în UE, cu populații mai mici decât România, dar cu PIB-uri mai mari. Avem exemplul Irlandei, cu un PIB cu 120 de miliarde mai mare decât al României, dar noi împărțim un PIB de 19,5 milioane de locuitori, iar ei la numai 4,5 milioane de locuitori. Acestea sunt drame pe care foarte multe țări le au. China, de exemplu, este într-un marș triumfal. A trecut fulgerător peste Japonia și este gata să treacă peste America la PIB-ul total, dar dacă este împărțit PIB-ul Chinei la cei 1.7 miliarde de locuitori atunci o să vedeți că este greu. Ca să se dezvolte, China are nevoie de ce a făcut America cu 200 de ani în urmă – marșul spre Vest. Acum, dezvoltarea Chinei este pe coasta de Est, acolo unde sunt marile centre economice și unde sunt marile realizări ale Chinei, care sunt uluitoare. Împărțirea PIB-ului la numărul de locuitori este o problemă care trebuie să ne intre bine în minte, pentru asta e problema care trebuie rezolvată!“ A specificat Vasilescu.
Oficialul BNR precizează că modelul economic de urmat, este propriul model din 1913.
„Modelul pe care noi îl căutăm în lume îl găsim în propria noastră istorie, pentru că din 1990 vârfurile politicii din România tot caută un model. S-au dus la modelul suedez, au vorbit despre modelul german, pe urmă au căutat prin Japonia, dar niciunul dintre aceste modele nu avea puncte de acord cu situația specifică României. Eu cred că îi găsim în propria noastră istorie. Mergem la anul 1913, anul în care România se situa ca putere economică pe locul 11 și uitați-vă cine erau după noi: Turcia, Suedia, Ungaria, Danemarca, Grecia, Portugalia, Finlanda, Norvegia. Aceste țări ne priveau de jos în sus. Și uitați ce am fost și ce am ajuns. În 1990, cădem pe 17. De aici trebuie să privim cum s-a făcut acel rezultat din 1913. Ce a făcut România de a ajuns acolo și ce fel de Românie a avut Basarabia, fără Bucovina, fără Transilvania, fără Banat și fără o parte din Dobrogea, se urca pe locul 11 și surclasa atâtea țări care, astăzi, sunt cu mult mai puternice decât noi. Astăzi, am avea nevoie să implementăm bunul simț financiar la nivelul populației țării. Din păcate, este ultima din cele 28 de state ale UE din acest punct de vedere. Bulgaria este înaintea noastră, cu 12 puncte procentuale mai mult. Încă nu avem o masă critică de specialiști care să asigure un lucru foarte important: partea de tehnologie.“
România, 1913: când Bucureștiul conta mai mult decât capitalele nordice
În vara lui 1913, România nu era o țară de margine. Nu era periferie. Era un stat care intra în calculele serioase ale Europei. În timp ce la nord de continent Suedia, Danemarca și Norvegia trăiau într-o discreție aproape confortabilă, iar Finlanda nici nu exista ca stat independent, Bucureștiul dicta condiții de pace în Balcani.
Imaginea e simplă. O hartă a Europei de la începutul secolului XX. România apare mare, compactă, cu granițe clare, cu armată mobilizabilă și cu resurse care contau. Petrol, cereale, poziție strategică. În jur, imperii care se supravegheau nervos. Rusia, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman. România nu era prinsă între ele din întâmplare; era acolo pentru că avea greutate.
În 1913, România avea aproximativ 7,5 milioane de locuitori. Mai mult decât Norvegia și Danemarca la un loc. Avea una dintre cele mai mari armate din Europa de Est, testată în conflicte reale, nu doar pe hârtie. Mobilizarea era rapidă, iar ofițerimea era formată după modele occidentale. Statul român investea masiv în infrastructură militară pentru că știa un lucru simplu: într-o Europă tensionată, cine nu poate apăra, dispare.
Contrastul cu nordul este frapant. Suedia era stabilă, dar retrasă. Neutralitatea ei nu era o strategie sofisticată, ci mai degrabă o alegere de conservare. Nu proiecta putere. Nu negocia frontiere. Danemarca încă resimțea pierderile teritoriale din secolul al XIX-lea și evita orice implicare militară serioasă. Norvegia abia ieșise, în 1905, dintr-o uniune cu Suedia. Își construia instituțiile de bază și nu avea ambiții externe. Finlanda, în 1913, era parte a Imperiului Rus. Nu avea politică externă proprie. Nu avea armată națională. Nu putea fi comparată cu nimeni pentru că, pur și simplu, nu era stat.
România, în schimb, juca la masă mare. În Balcani, intervenția sa a schimbat raporturi de forță și a dus la impunerea păcii. Nu prin diplomație abstractă, ci prin prezență militară clară. Marile puteri au acceptat realitatea de pe teren. Bucureștiul devenise un punct de referință.
Puterea, la 1913, nu se măsura în PIB pe cap de locuitor sau în indici ai fericirii. Se măsura în teritoriu, armată, capacitate de mobilizare și resurse brute. La toate aceste capitole, România era înaintea statelor nordice. Nu pentru că era „mai civilizată”, ci pentru că juca într-o zonă dură, unde supraviețuirea statelor se decidea rapid și violent.
De aici apare confuzia de azi. Privim Scandinavia actuală și o comparăm cu România contemporană, apoi proiectăm imaginea în trecut. E o greșeală. Suedia, Danemarca, Norvegia și Finlanda au devenit ce sunt după 1950, prin industrializare accelerată, neutralitate calculată, stat social și stabilitate internă. România, în schimb, a trecut prin două războaie mondiale, pierderi teritoriale, distrugerea elitelor și decenii de comunism. Traiectorii diferite, rezultate diferite.
În 1913 însă, fotografia este clară. România era un stat regional puternic, cu influență și cuvânt greu. Nordul Europei era calm, dar marginal în jocul continental. Nu e o poveste patriotică și nici o nostalgie gratuită. E pur și simplu realitatea unei epoci în care România conta.
