Patru petroliere au luat foc după ce au lovit mine în Strâmtoarea Ormuz, potrivit anunțului făcut miercuri de Teheran. Incidentul survine într-un moment de tensiune maximă, în contextul în care Statele Unite se pregătesc pentru noi atacuri asupra Iranului, iar conflictul dintre Washington și Republica Islamică pare să.
Strâmtoarea Ormuz este canalul prin care trece aproximativ o treime din petrolul maritim mondial. Orice intrerupere în navigația acestui coridor vital transformă imediat prețurile energetice la nivel planetar. Iranul controla de facto această rută și a demonstrat că intenționează să o folosească ca mijloc de presiune în negocierile cu Occidentul, cu toate că discuțiile diplomatice continuă aparent pe o altă cale.
Corpul Gardienilor Revoluției Islamice a declarat că patru nave care încălcau regulile de navigație au fost distruse după ce au lovit mine navale. Două alte ambarcațiuni ar fi fost de asemenea oprite. Comunicatul iranian nu a precizat nationalitatea vaselor, și nici circumstanțele exacte ale incidentelor nu au fost verificate independent. Ce se știe este că, în octombrie, transporturile prin Ormuz au scăzut la 45% din nivelurile anterior conflictului, conform analiștilor de piață care monitorizează fluxurile energetice.
Conflictul dintre Iran și coaliția americano-israeliană a escaladat brusc în februarie, după lansarea unor bombardamente coordonate asupra Teheranului. De atunci, tensiunile au alternând între declarații agresive și încercări de dialog. Mohammad Bagher Ghalibaf, negociatorul-șef al Iranului în discuțiile cu SUA, a declarat că Republica Islamică este „pregătită de luptă, cu degetul pe trăgaci”, deși președintele Masoud Pezeshkian a insistat că guvernul negociază în continuare pentru a soluționa criza. Acest contrast între vorbe de război și diplomație vorbește despre o strategie iraniană de a menține presiune pe masă în timp ce explorează o ieșire.
Statele Unite, între timp, nu doar că nu se retrag. Potrivit datelor de urmărire a zborurilor, un transport aerian masiv de sisteme avansate de apărare – sisteme THAAD și baterii Patriot – a ajuns urgent în sudul Israelului, provenind din bazele militare americane din Texas și Germania. Aceasta nu e o mișcare de rutină. Același tip de operație logistică a precedat atacurile americane anterioare asupra Iranului, ceea ce sugerează pregătirile pentru o nouă fază militară. Israelul se consolidează defensiv în așteptarea unui posibil val de contraatacuri cu rachete balistice din partea Teheranului.
Pentru cititor, ce înseamnă asta? Imediat, prețurile la benzină și gaz vor resimți orice scădere a fluxurilor prin Ormuz. Dar implicațiile merg mai departe. Un conflict care ies din control în Golful Persic nu e doar o chestiune de Orientul Mijlociu. Europa și-a deja vulnerabilă la perturbări energetice. România, care importă o parte din energia sa din regiune indirect prin alte canale, nu e imună la așocuri de preț. Companiile de transport maritim și asigurări marină știu deja asta – primele își cresc tarifele pentru navigația prin zone fierbinți, iar asigurările ajung să coste mai mult decât cargourile în sine.
Iranul revendică controlul asupra Strâmtorii Ormuz și a vizat sistematic navele care o traversează fără o permisiune implicită de la Teheran. Cu o flotă tradițională în mare parte distrusă de bombardamentele anterioare și radarele costiere avariajte, Iranul a trecut la tactici neconvenționale – mine magnetice plasate de bărci mici, drone subacvatice și observatori ascunși în floțile comerciale de pescuit. Aceasta nu e o strategie de victorie militară, ci una de uzură și menținere a costurilor pentru orice forță care încearcă să o confrunge.
Pentru Washington și alții, costul militar și economic al unui conflict prelungit crește. Teheranul ține pasul cu nimic mai mult decât cu o capacitate de a face durerea acasă la inamici. Ceea ce se întâmplă în Ormuz nu e un semn de forță iraniană, ci o demonstrație a rezistenței sale – și a determinării de a nu ceda, chiar dacă dezavantajat militar.
Următorii pași vor fi decisivi. Atacurile americane preconizate ar putea veni peste zile, nu săptămâni. Dacă se concretizează, Iranul va trebui să decidă dacă ripostează în forță, riscând o escaladare în lanț, sau rămâne relativ pasiv și se prezintă ca victimă. Negociatorii din culisă se grăbesc, dar ritmul politicii nu coincide mereu cu ritmul militarului. Până atunci, navigatorii în Golful Persic își iți respirația, companiile de asigurări își actualizează calculele riscului, și piețele energetice rămân pe margine, vigilente.
