„Este una dintre cele mai bune terapii pe care le cunosc”, spune Mihaela Rădulescu despre echitație, activitatea care i-a redat echilibrul după anul devastator pe care l-a traversat.
Anul 2025 a însemnat pentru Mihaela Rădulescu o acumulare de pierderi care puțini oameni ar fi în stare să le suporte. Pe 17 iulie, Felix Baumgartner, om cu care vedeta formase un cuplu, a murit într-un accident de parapantă în Italia. Doar câteva luni mai târziu, în decembrie, mama Mihaelei Rădulescu a decedat, iar vedeta s-a găsit în fața celui mai dur test de rezistență emoțională. În perioada aceasta, când atingerea unor puncte de reper s-a dovedit aproape imposibilă, echitația a reapărut în viața sa cu forța unui salvavie.
Ce e remarcabil nu e doar că s-a întors la cai, ci mai ales ceea ce a ales să spună public despre asta. Într-o perioadă în care mai mulți oameni s-ar retrage complet, Mihaela Rădulescu a decis să deschidă o discuție despre cum se trăiește cu durerea, care nu e subiect confortabil nici pentru vedete, nici pentru publicul din spatele ecranelor.
Revenirea la echitație nu a fost o hoție ușoară. Mihaela Rădulescu a povestit pe rețelele de socializare cum a vrut să reintrege viața în niște forme care să o țină în picioare. „Doliul este ca marea, cu valuri, culori diferite, furtuni, suprafețe agitate sau liniștite, calde sau reci… Te poți îneca în el sau poți înota”, a scris vedeta. Metafora nu e bancală – ea nu descrie doar momentul, ci o strategie. Rădulescu a ales să înote, nu să se înece.
Conform propriei mărturisiri, s-a întors la călărie nu pentru că era ușor, ci pentru că știa că merge. „M-am întors la călărie nu doar pentru că a fost mereu în inima mea, ci pentru că este una dintre cele mai bune terapii pe care le cunosc. Cel mai bun antrenament, cea mai bună terapie, uneori o durere în plus, dar întotdeauna cu un zâmbet la final”, a declarat ea. Detaliul ăsta al zâmbetului la final nu-i glas al optimismului naiv – e recunoașterea unui proces real. Caii, activitatea fizică și conexiunea cu animalul fac ceva ce psihologia știe foarte bine: dezactiveaza spira oboselii emoționale și aduc ceva apropiat atingerii reale.
Vedeta nu s-a oprit la a vorbi doar despre ea. A adresat-se direct celor care trăiesc similar: „Pentru oricine are nevoie să audă asta: durerea nu dispare – înveți să trăiești cu ea și fără cei pe care i-ai pierdut. Există totuși VIAȚĂ și există totuși IUBIRE”. Cuvintele-astea nu par a fi calculate pentru imagine – ele par a fi rostite din necesitate, ca o transmisiune către cineva care-l doare la fel.
Terapia prin echitație nu-i invență a lui Rădulescu. Practici ca terapia echină sunt folosite în recuperare psihologică de ani de zile, cu rezultate documentate, mai ales în cazuri de traumă și depresie. Interacțiunea cu calul creează o relație care nu judecă, nu critică, și cere doar prezență. Pentru cineva care trece prin doliu, asta poate fi exact ce le lipsește oamenilor din jur – o relație fără așteptări imposibile.
Ce deosebește abordarea lui Mihaela Rădulescu e deschiderea cu care a vorbit despre proces. Nu a pretins că-i bine. Nu a zis că a „depășit” pierderea. A zis că a învățat să trăiască cu ea, și asta-i cu totul altceva. Asta-i o realitate cu care se confruntă orice om care pierde pe cineva drag – nu-i vorbă de depășire, e vorbă de integrare.
Într-o lume în care vedetele sunt adesea așteptate să tacă și să zâmbească peste rănile lor, sau să dispară pentru o perioadă și să se întoarcă ca și cum n-ar fi pățit nimic, alegerea lui Rădulescu de a vorbi deschis despre durere și modul ei de a o gestiona e curajoasă. Mulți oameni obișnuiți, care nu au publicul unei vedete, nu au nici măcar scapă unde să spună că nu e bine, că durerea nu se vindecă, că viața după pierdere e alta.
Ecuația e simplă, dar grea de acceptat: durerea rămâne, dar viața merge mai departe. Echitația, în cazul Mihaelei Rădulescu, nu-i o scăpare de realitate. E o modalitate de a dori să continui, de a-ți reface musculatura emoțională, de a-ți refonda relația cu tine și cu lumea. Pe cai, singur, iar cu și-și asumă propriul ritm.
Ceea ce se petrece acum, după un an, e o înțelegere mai profundă a durerii – nu eliminarea ei. Și poate asta-i lecția care-și găsește drum la cititori: că terapia, în forme reale și adevărate, nu e despre a face să dispară boala. E despre a invăța să trăiești bine cu ea în spate. Pentru Mihaela Rădulescu, caii au devenit în sfârșit ceea ce au fost mereu – refugiu și, în același timp, forță.
