Momârlanii- urmașii dacilor, obiceiuri, superstiții

TRIMITE PRIETENILOR

Într-un peisaj neschimbat de generaţii, în satul Slătinioara, situat pe coasta Parângului şi anexat între timp oraşului din punct de vedere administrativ, Muzeul Momârlanului îşi aşteaptă vizitatorii. Momârlanii de pe Valea Jiului, populaţia de păstori ce trăia pe dealuri după cutumele străvechi, într-o evidentă distanţare faţă de oamenii veniţi din toate părţile să lucreze la mină, şi-au găsit o bună reprezentare la Muzeul Momârlanului din Slătinioara.

Soţii Elena Mălinesc şi Petru Gălăţan sunt momârlani din Livezeni şi respectiv Dâlja Mare, sate din jur care au fost încorporate în municipiul Petroşani. Au lucrat la mină până la pensie, dar au crescut şi animale, ca momârlanii.
Într-o casă de lemn cu arhitectură tradiţională din curtea casei, au amenajat un muzeu cu obiecte adunate numai din satele de momârlani, multe de o rară frumuseţe, despre care pot spune cu precizie cum se folosesc, căci sunt foarte buni cunoscători ai culturii locale. Hotărâţi să lupte pentru păstrarea tradiţiilor încă vii, organizează nedeia de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi pleacă cu piţărăii de Crăciun la urat, prin Asociaţia „Bujor-de-Munte” Petroşani 2009 pe care au înfiinţat-o, căci aceste sărbători îi adună împreună pe localnici, ducând obiceiurile vechi în viitor.
Momârlanilor le plac obiceiurile comunitare, cărora le dau o deosebită amploare. Înmormântarea, nunta, nedeia sunt sărbători cu sute de participanţi, mai bine zis, la care participă toţi, cu mic, cu mare. Nu e de mirare că Elena Mălinesc a ales să expună nunta într-una din cele două încăperi ale căsuţei care adăposteşte Muzeul. În interiorul bătrânesc, în care a păstrat cu sfinţenie obiectele bătrânei care le-a lăsat moştenire casa, a expus costume de sărbătoare astfel încât să reprezinte mirii, naşii, bătrânii, chemătorii. Plosca împodobită cu care sunt invitaţi la nuntă, instantanee de la diferite nunţi, patul împodobit şi lada de zestre plină de obiecte textile: lepedeie cu ciptă, căpătâie, şterguri, pricoiţe, ţeprag, pătureică, plocad şi desagi frumos ţesuţi, sugerând zestrea miresei, completează expunerea. Păpuşile îmbrăcate în port, manechine în miniatură, amintesc de copiii care se amestecă printre nuntaşi.
Încăperea a doua este consacrată muncii. Războiul de ţesut, furca de tors, cămaşa de cânepă şi podişoarele cu vase de bucătărie reprezintă ocupaţiile feminine. O sarică de cioban expusă, original, pe un cuier de lemn, împreună cu obiecte care se găsesc la stână, sugerează ocupaţia principală a momârlanilor.
Deschis abia în 2005, Muzeul Momârlanului mai are multe de arătat. Proprietarii doresc să integreze în muzeu o cămară tradiţională, construită pe o fundaţie de piatră cu beci, odată cu casa, o bucătărie de vară cu afumătoare, ca să poată transforma, cu încetul, Muzeul într-un ecomuzeu. Mai este prevăzută transformarea unui garaj într-o sală cu multiple funcţii, conţinând un punct de informare, o sală pentru expoziţii temporare, care să pună în valoare şi alte exponate, deocamdată ţinute în depozit, şi un punct unde localnicii meşteri să poată vinde turiştilor obiecte locale. Tot pentru a înzestra Muzeul cu cele necesare, proprietarii au ridicat şi câteva căsuţe din lemn, unde să-i poată caza pe cei dornici să rămână o vreme, să cunoască mai bine viaţa momârlanilor.
Istoria fabuloasă a momârlanilor, urmașii dacilor.

Momârlanii sunt una din cele mai vechi comunităţi rurale din România, despre care se spune că se aseamănă cu dacii imortalizaţi pe columna lui Traian şi sunt urmaşi direcţi ai acestora. Unii spun că numele lor este de origine latină, şi în traducere ar însemna ţăran băştinaş. După ce în zonă au început exploatările miniere şi aşezarea a devenit un centru industrial şi comercial, au fost siliţi să se retragă spre munte iar numărul lor s-a împuţinat, dar multe tradiţii sunt încă respectate cu sfinţenie. Bătrânii poartă şi acum portul popular tradiţional, alcătuit din cioareci albi şi strâmţi de lână, cămaşă albă, opinci şi brâu din piele şi, deşi sunt creştinaţi, păstrează încă multe obiceiuri păgâne. Unul dintre acestea este spovedania la brad, copac pe care momârlanii îl socotesc sacru şi în faţa căruia îngenunchează şi îl îmbrăţişează, mărturisindu-şi păcatele. În general, au un adevărat cult al copacilor, obiceiul fiind acela de a săruta orice copac înainte de a fi tăiat. Un alt vechi obicei al momârlanilor era acela că având casele departe de cimitire, îşi îngropau morţii în curtea acestora şi din acest motiv nu le vindeau, pentru a nu-şi înstrăina morţii. Dacă se întâmpla să moară vreun flăcău, lângă mormânt era aşezat un brad împodobit. Momârlancele coboară şi acum dimineaţa de la munte, călare, pentru a-şi vinde laptele orăşenilor. Puţini însă mai pătrează vechile tradiţii şi obiceiuri, istoria lor e pe cale de a fi uitată şi, încet-încet, va rămâne imortalizată doar în muzee.

În Petroşani se mai păstrează două case vechi de peste 200 de ani, aduse de la munte, care au fost donate de momârlani, find transformate în obiective turistice. Casele momârlăneşti au două odăi, iar construcţia lor, cu fundaţie de piatră, pereţi din bârne de lemn, lipitură de pământ galben amestecată cu bălegar de cal şi paie pusă peste nuiele, podea de pământ bătut şi acoperiş de şindrilă este asemănătoare cu reconstituirile caselor dacice făcute de arheologi. Aici pot fi văzute unelte tradiţionale şi obiecte de patrimoniu rural care au aparţinut, odinioară, momârlanilor: un război de ţesut, fuse, oale de pământ, lămpi cu petrol, o ladă de zestre sau plosca de nuntă, care era purtată prin sat plină cu ţuica din care cei care acceptau invitaţia la nuntă trebuiau să bea o înghiţitură, fotografii vechi, piese de îmbrăcăminte, diferite unelte gospodăreşti sau obiecte de podoabă. Tot de pe munte a fost adusă o stână momârlănească din lemn de brad, din vremea Regelui Ferdinand, unde pot fi văzute căldarea şi untarul folosite de ciobani sau cojocul pe care aceştia îl purtau. Casele sunt vizitate mai ales de străini, care pleacă de aici extrem de impresionaţi de aceste tradiţii arhaice

David Ansted, un celebru geolog englez care călătorise în anii 1860 în Valea Jiului, relata despre sălbăticia locurilor şi despre portul şi înfăţişarea pitorească a oamenilor din aşezările de munte.

Un număr mic de sate se găsesc aici şi acestea sunt populate de un amestec al valahilor harnici, care pot fi văzuţi în general păstorindu-şi turmele şi cultivându-şi pământurile. Sunt foarte pitoreşti la înfăţişare şi port şi sunt înclinaţi să fie prietenoşi. Cirezile lor sunt aproape la fel de pitoreşti ca ei. Vitele lor sunt aproape toate albe-crem, cu coarne încovoiate elegant, având o lungime neobişnuită. Caii sunt mici şi aspri, dar foarte destoinici în muncă şi cu un temperament bun”. Autorul povestea, în cartea “O excursie scurtă în Ungaria şi Transilvania în anul 1862“, despre o aşezare a Văii Jiului, în care a fost întâmpinat de un copil de opt ani care cânta la un fluier din stuf. „Cu acest instrument clasic la care cânta, copilul ne-a purtat înapoi în timpurile Arcadiei (n.r. o regiune antică a Greciei) şi probabil şi el reprezintă o populaţie la fel cu cea care era aici în urmă cu 2.000 de ani”, scria David Ansted. Acesta remarca imensa bogăţie în cărbune a zonei şi faptul că existau urme ale exploatării lui din perioada antică. „Aici sunt urmele unor incendii imense, însă localnicii nu au idee despre originea lor. Arderile au avut loc, probabil, cu foarte mult timp în urmă, poate înainte ca romanii să intre în Ţara Românească. Poate aici locuitorii păgâni îşi ardeau morţii ori focurile mari ar fi fost făcute şi întreţinute ca semnale, pentru o vreme îndelungată“, relata David Ansted.
 
Bărbaţi frumoşi, femei urâte 
Despre momârlani relata şi Aron Densuşianu, în volumul “Suveniri şi impresiuni de călătorie”, publicat în Familia, în 1866. Istoricul a călătorit în ţinuturile Hunedoarei, ale Haţegului şi Văii Jiului şi a relatat despre locurile şi oamenii întâlniţi. „Bărbaţii cei mai frumoşi se află în ţinutul Jiului, care altminterea este despărţit prin munţi de Valea Haţegului şi geografic nu se ţine strâns de ea. Bărbaţii din acest ţinut sunt adevăraţi atleţi. Statura înaltă şi dreaptă ca bradul, bine legată şi compactă. Spate lat, piept arcuit, faţa prelungă, brunetă, nas proporţionat drept sau puţin vulturiu, ochii mari pătrunzători, frunte înaltă, păr des, lung, castaniu. Dar pe cât sunt de frumoşi bărbaţii pe atât sunt de urâte femeile. Şi ele sunt de o statură înaltă, dar neregulată, trăsături bărbăteşti, dar asemenea neregulate. Locuitorii mai de la şes trăiesc cu agricultura, cei de sub poalele munţilor cu puţină agricultură şi cu negoţul de scânduri şi şindrile. Iar cei de prin locurile muntoase trăiesc cu economia de vite. Muntenii coboară la târg cu vite şi se reîntorc acasă încărcaţi cu bucate. Bătrâni şi tineri, toţi poartă dinainte la brâu o teacă cu un cuţit şi o furcuţia care adeseori au dimensiunea unor hangere. Teaca şi-o face fiecare din lemn de tei sau de salcie şi o leagă în plumb, aramă sau şi argint. Ar crede cineva că aceşti oameni, la cea mai mică ocaziune vor fi făcând întrebuinţare de cuţitele din teacă. Din contră, ei se ajută cu ele numai în lucruri economice şi la mâncare. Când se ceartă şi se bat folosesc pumni sau aleargă la parii din gard şi cuţitele rămân în teacă nemişcate”, îi prezenta Aron Densuşianu.
Personajele fantastice ale lui Jules Verne 
 
Scriitorul Jules Verne a plasat acţiunea celebrului roman „Castelul din Carpaţi“, publicat la sfârşitul secolului XIX, în împrejurimile unei cetăţi misterioase, aflată pe un pisc deasupra trecătorii Vulcan. Primul personaj înfăţişat de autor este ciobanul Frik, din satul Werst, care îşi păstorea turmele la marginea unui podiş plin de verdeaţă de la poalele Retezatului. Frik ar fi putut fi momârlan, dată fiind zona în care acţiunea romanului şi eroul ei erau plasaţi. Era descris astfel: „La picioarele lui înfipte în nişte încălţări grosolane şi caraghioase de lemn nu murmura Lignon-ul, ci Jiul valah, ale cărui ape proaspete şi pastorale ar fi fost demne să curgă prin meandrele romanului Astreei. Frik din satul Werst ― aşa se numea acest rustic păstor, la fel de neîngrijit ca şi animalele sale, bun să locuiască în acea cloacă sordidă ridicată la intrarea în sat, unde oile şi porcii lui creşteau într-o revoltătoare păducherie. Trântit pe o movilă acoperită cu iarbă, dormea cu un ochi, veghind cu celălalt, cu pipa lui mare în gură, fluierându-şi, uneori, câinii, când vreo oaie se îndepărta de păşune sau sunând în bucium şi trezind ecoul munţilor. Credulitatea celor din jur îi atribuie, fără să stea prea mult pe gânduri, haruri miraculoase; dăruit cu puterea vrăjitoriei, face farmece oamenilor şi animalelor, îndulceşte sau aspreşte ursita, vinde prafuri aducătoare de plăceri, de la el se cumpără băuturile şi formele magice. Frik era văzut ca un vrăjitor; un evocator de arătări fantastice. Dacă stăteai să-i dai crezare, vampirii şi vârcolacii îi dădeau ascultare; îl întâlneai, la apus de lună, în nopţile întunecoase, asemenea altora ca el, de pe alte meleaguri, călare pe roţile morilor, vorbind cu lupii sau visând la stele”, îl descria Jules Verne.
Ciobanii senini din iadul negru 
Istoricul Nicolae Iorga a călătorit în Valea Jiului la începutul secolului trecut şi a descris locuitorii Petroşaniului în cartea „Neamul Românesc şi Ţara Ungurească”, publicată în 1906, de Editura Minerva. La acea vreme, aşezarea numită Petrozseny era o comună mare, invadată de străini din întreg Imperiul Austro – Ungar, dornici să se îmbogăţească muncind în exploatările carbonifere. În lumea cosmopolită a Petroşaniului, băştinaşii, oameni ai muntelui, erau descrişi astfel: „În Straja, pe acele locuri, sămănate cu cruci de lemn supt acoperişuri de şindrilă spartă, patima de câştig a liftelor lumii nu a gonit viaţa de ticnă senină a ciobanului pletos şi miţos, care-şi mână oile pe plaiuri. Şi în acest iad negru al „Petrozsenylor”, îl mai vezi mergând pe căluţul împovărat de desagi, privind cu ochi mari liniştiţi la acest mare zbucium urât, care lui i se pare zadarmic, la această pripită despoiere a firii de toate darurile şi frumuseţile ei”, scria istoricul despre oamenii din comunităţile vechi ale locului.
Momârlani şi barabe 
Potrivit etnologului Dumitru Gălăţan Jieţ, numele de momârlani a fost dat băştinaşilor din aşezările Văii Jiului spre sfârşitul secolului XIX şi este tradus prin „rămăşiţe” sau „urmaşi”. Străinii din Imperiul Austro-Ungar ajunşi în zonă în număr tot mai mare o dată cu dezvoltarea mineritului au fost cei care i-au denumit astfel pe localnici, spune autorul mai multor cărţi despre momârlani. La rândul lor, spune etnologul, cei care au venit din alte zone în Valea Jiului au fost numiţi „barabe”, ceea ce însemna pentru localnici intruşi, străini sau oameni fără ţară. Timpul a făcut ca mare parte a populaţiilor să se amestece, iar numărul momârlanilor păstrători de tradiţii să se reducă până aproape de dispariţie. Momârlanii mai pot fi întâlniţi în satele Tirici, Răscoala, Cimpa, Moliviş, Jieţ, Lunc sau în cătunele de pe munţi, din zona Petroşaniului.
Momârlanii cei izolaţi 
În 1937, istoricul Ion Vintilescu îi descria pe localnicii satelor de munte din împrejurimile Văii Jiului în articolul „Merişor, un sat de momârlani”, publicat în revista Sociologie românească, a Institutului Social Român. „Citeşti pe faţa săteanului, când stai cu el de vorbă, dacă nu ţi-o mărturiseşte direct, dorinţa lui de spaţiu larg. Diferenţa de clasă nu există şi nici bătrânii nu pomenesc că ar fi existat vreodată. Toţi sunt o apă şi un pământ. Îşi dau seama însă că sunt cei mai înapoiaţi dintre locuitorii ţinutului şi nu ascund calificativul peiorativ „momârlan” – care trudeşte singuratec la munte – pe care li-l adresează sătenii din părţile mai bogate ale Ţării Haţegului. Merişoreanul trăieşte mai mult retras în mijlocul averii lui, muncind de dimineaţa până seara, interesându-se puţin de ceea ce se petrece în jur. Izolarea a ajuns pentru ei o deprindere intrată în fire. Abia cu venirea toamnei coboară vitele către sat şi deci se apropie şi oamenii. Originalitatea vieţii merişorenilor se manifestă şi în distracţiile lor. Ei nu cunosc şi nici nu întrebuinţează la petreceri alt obiect de cântat decât fluierul. Lăutari sau altfel de cântăreţi nu întâlneşti aici, căci aproape toţi satenii ştiu să zică din fluier. Fiecare familie işi ingroapă morţii in grădina cu pomi, ca peste câţiva ani să crească peste morminte. Cultul şi amintirea morţilor sunt şterse aproape cu totul”, scria Ion Vintilescu, în 1937.
 
Superstiţiile momârlanilor
Despre superstiţiile momârlanilor a scris Dumitru Gălăţan Jieţ în seria de volume „Riturile de trecere în Ţinutul Momârlanilor”: „Naşterea”, „Căsătoria”, „Înmormântarea”, publicată în 2011 – 2012. Potrivit autorului, femeilor însărcinate le erau interzise pe durata sarcinii mai multe lucruri, din cauza superstiţiilor. „Gravida nu avea voie să dea cuiva jar din soba casei, deoarece va naşte un copil cu bube. Nu avea nimeni voie în jur să ameninţe gravida cu cuţitul, căci va naşte un copil fricos. Gravidei îi era interzis să privească ciungi, ologi şi în general orice persoană cu handicap, căci va naşte copii cu probleme. Gravida nu trebuia să sărute icoanele din biserică pentru a nu naşte copii slabi precum sfinţii”, exemplifica Dumitru Gălăţan Jieţ.
În tradiţia locală, o mulţime de superstiţii erau legate de prevestirea morţii în familiile momârlanilor. „Visarea unei gropi pentru mort sau morminte proaspete poate prevesti o moarte în familie. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi atunci când visezi că îţi cad dinţii, când visezi convorbirea cu un mort, mai ales atunci când te cheamă să-l însoţeşti. A te visa mire sau mireasă prezintă, în tradiţiile momârlanilor, pericolul ca moartea să dea târcoale casei”, relata autorul. Urlatul prelung al câinelui din curte, cântecul cucului sau al cucuvelei în vecinătatea casei, spargerea sticlei de la lampa de gaz erau considerate semne rele. Sinuciderile erau rare, iar cei care alegeau să îşi curme viaţa, spânzurându-se de crengile unor copaci aveau parte de o înmormântare cu totul ieşită din comun. Era săpată o groapă sub pom, iar oamenii tăiau laţul în care sinucigaşul îşi găsise sfârşitul, pentru ca trupul lui să cadă direct în ea şi să fie acoperit cu pământ, fără niciun fel de serviciu religios, amintea etnologul.

Obiceiul îngropării morților în grădina din apropierea casei își are rădăcinile în urmă cu mai bine de 500 de ani, când exista credința că morții, ca și viii, trebuie să se afle în apropierea familiei, chiar și după ce au trecut la cele sfinte. Astfel, ei puteau să aibă parte de liniște și să nu se transforme în ființe malefice, să nu devină strigoi sau moroi. Locul în care oamenii erau îngropați căpăta denumirea de „morminți de ogradă” sau „morminți de curte”.


TRIMITE PRIETENILOR

Urmăriți România Liberă pe FacebookTwitter, Youtube și Instagram!

Despre Redacția ȘtirileRomânilor

România, tărâmul autenticului, al naturii primitoare și al culturii captivante. Nu ne propunem să schimbăm România, ci să ți-o arătăm exact așa cum este ea. Readucem în prim plan știrile relevante, imparțiale și prezentate cu acuratețe.
Enable Notifications    OK No thanks