Factori care participă la desfăşurarea organizării procesului de învăţământ:
– conţinuturi, metode şi mijloace de învăţământ;
– se utilizează anumite resurse (condiţii didactico-materiale, timp ş.a.);
– se stabilesc tipuri de relaţii pedagogice cadru didactic/elevi.
-
Aspecte ale reorganizării procesului de învăţământ:
-
gruparea elevilor – reprezintă un anumit mod de organizare a colectivităţii şcolare, cu referire la criteriile de constituire, de dimensionare a grupurilor, de durată a perioadei pentru care sunt constituite ş.a.;
-
organizarea conţinutului instruirii – în raport cu principalele domenii ale cunoaşterii, cu cerinţele formării tinerilor pentru integrarea lor în viaţa socială şi profesională;
-
structura programului de desfăşurare a procesului, mai ales în ceea ce priveşte îmbinarea activităţii comune, cu grupuri mai restrânse şi activităţi individuale ale elevilor;
-
modul de utilizare a timpului de învăţământ în cadrul săptămânii şcolare, al zilei şcolare, durata lecţiilor ş.a.;
-
modul în care se determină trecerea elevilor de la o etapă şcolaritate la alta.
2. Organizarea procesului de învăţământ pe clase şi lecţii
Note caracteristice:
-
procesul de instrucţie şi educaţie se realizează, de regulă, cu colective de elevi, marcând din acest punct de vedere trecerea de la un învăţământ preponderent individual la unul colectiv;
-
elevii sunt grupaţi pe clase, în raport de vârstă, nivelul de dezvoltare intelectuală şi de pregătire. Componenţa clasei rămâne de regulă, stabilă pe durata unui an şcolar;
-
trecerea elevilor dintr-un an de studii în altul, superior, se efectuează anual, pe baza rezultatelor şcolare obţinute (prin promovare);
-
conţinutul instruirii este organizat pe discipline de învăţământ eşalonate pe ani de studii, prin planul de învăţământ;
-
conţinutul fiecărei discipline este stabilit printr-o programă proprie, pentru fiecare an de studiu, şi structurat în capitole (teme) şi subcapitole (subteme);
-
programul şcolar este organizat pe an şcolar, cu o durată determinată şi împărţită în subperioade (semestre, trimestre, pătrare), iar săptămâna şi ziua şcolară se desfăşoară după orarul fiecărei clase;
-
procesul de instruire şi educaţie se realizează prin lecţii şi alte tipuri de activităţi, de regulă cu toţi elevii unei clase.
-
„sistemul monitorial”. la sfârşitul sec. XVIII, a fost introdus, în unele ţări (Franţa, Anglia ş.a.), pentru ca în veacul următor să se extindă în cele nai multe ţări europene. A fost experimentat, concomitent, de Bell şi Lancaster. În acest mod de organizare educatorul instruieşte direct un număr restrâns de elevi, numiţi „monitori”, care, la rândul lor se ocupă fiecare de instruirea unui grup de elevi, de regulă, mai mici. În acest fel. un singur educator realizează prin monitori – instruirea unui colectiv mare de elevi. (250 – 300).
-
„Planul Dalton” (după numele oraşului din S.U.A. unde a fost experimentat de Hellen Parkhurst) în care clasele obişnuite sunt transformate în laboratoare pe discipline, oferind elevilor materiale documentare şi indicaţii de lucru pentru activitatea individuală. Laboratoarele pentru aceeaşi disciplină prezintă materiale de studiu ordonate după gradul lor de complexitate /dificultate. Fiecare elev lucrează conform unui program individual „contract” în ritmul său propriu iar profesorul acordă, periodic, consultaţii când este solicitat. Trecerea elevilor de la etapă la alta se efectuează, pentru fiecare elev în parte, în momente diferite, pe baza evaluării conţinutului dat.
-
„Sistemul Winnetka” (experimentat de Carl Washburne, în Chicago) prin care se încearcă îmbinarea activităţii şcolare în comun cu activitatea individuală, astfel încât programul şcolar este compus din activităţi colective şi lucru individual, în proporţii aproximativ egale.
-
„Metoda centrelor de interes”, elaborată de Ovid Decroly şi aplicată în Belgia – introduce schimbări, mai ales în organizarea conţinutului instruirii. Disciplinele de învăţământ sunt înlocuite cu grupe de teme, constituite în jurul a patru „centre de interes ale copiilor corespunzătoare unor nevoi fundamentale (de hrană, de apărare împotriva intemperiilor, de luptă împotriva primejdiilor şi nevoia de activitate în comun).
-
„Sistemul proiectelor”, fundamentat şi iniţiat de J. Dewey şi W. Kilpalrick, preconizează ca şi modelul precedent, instruirea elevilor prin studierea unor „proiecte” (teme complexe, concepute pe baza intereselor spontane ale elevilor). Pentru îndeplinirea unui proiect sunt asimilate cunoştinţe din diferite domenii ştiinţifice.
-
Alte moduri de organizare îşi propun să promoveze activitatea în grup a elevilor şi, în acest fel, să realizeze o mai bună adaptare a procesului didactic la particularităţile individuale ale elevilor şi stimularea activităţii lor.
-
Din rândul acestora, poate fi menţionată‚ activitatea pe grupe mari de elevi preconizată de Roger Cousinet (pedagog francez), promovând lucrul în echipe pentru executarea unei sarcini date, cu scopul de a întări caracterul social al activităţii şcolare în acelaşi timp, de a stimula activitatea elevilor. Asemănătoare acestui mod de organizare este şi activitatea pe grupe cu sarcini de rezolvare a unui proiect, concepută şi experimentată în Franţa de Celestin Freinet (reprezentant al „şcolii active”). Alţi pedagogi (Robert Dottrens) preconizează îmbinarea a patru modalităţi de organizare a procesului de învăţământ: lecţia, munca pe echipe, învăţământul individualizat şi instruirea programată.
Caracteristici principale:
-
gruparea elevilor pe clase;
-
desfăşurarea procesului de instrucţie şi educaţie prin lecţii.
4.1 Organizarea elevilor pe clase
Trăsătura caracteristică a acţiunilor de diferenţiere a procesului de instruire, în planul organizării şi desfăşurării activităţii didactice cu colectivul de elevi, o constituie nuanţarea modalităţilor de lucru, prin:
-
îmbinarea activităţii cu clasa întreagă, în componenţa ei obişnuită, eterogenă, cu activităţi specifice de instruire adaptate unor categorii de elevi de sprijinire (recuperare) a celor care au nevoie de un ajutor suplimentar; de pregătire intensivă a elevilor cu aptitudini, apţi să realizeze performanţe mai înalte; de aprofundare şi lărgire a orizontului de cunoaştere a unor domenii ş.a.;
-
adoptarea unor structuri de lecţii care permit, în unele secvenţe ale acestora, îmbinarea muncii independente a celor mai mulţi elevi ai clasei cu acţiuni de dirijare nemijlocită a activităţii de învăţare a unor elevi;
-
alternarea judicioasă, echilibrată, a diverselor moduri de instruire: frontală, pe grupe şi individuală;
-
diferenţierea conţinutului sarcinilor de lucru (ca volum şi grad de dificultate) pentru secvenţele de activitate independentă a elevilor în lecţie sau pentru activitatea de acasă (sistemul fişelor cu cerinţe diferite);
-
stimularea pe parcursul lecţiilor a tuturor elevilor clasei, prin distribuţia solicitărilor (întrebărilor) în raport cu posibilităţile lor;
-
organizarea şi dirijarea ajutorului reciproc între elevi etc.
4.2 Desfăşurarea procesului de învăţământ prin lecţii
Caracteristici:
– constituie forma principală în care este organizată şi se desfăşoară activitatea educatorului cu elevii unei clase;
– vizează realizarea unor obiective instructiv-educative, are un conţinut definit, o anumită structură şi un timp determinat de desfăşurare, presupune utilizarea unor moduri de lucru, a unor metode, procedee şi mijloace de învăţământ;
– poate fi definită ca activitate comună a cadru didacticului cu elevii unei clase, în vederea realizării unor obiective instructiv-educative determinate, în cadrul căreia cadru didacticul asigură predarea unui conţinut, organizează şi dirijează activitatea de învăţare a elevilor.
5 Tipuri fundamentale de lecţii
Tipuri:
-
lecţii de comunicare /însuşire a unor noi cunoştinţe;
-
lecţii pentru formarea priceperilor şi deprinderilor;
-
lecţii de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor;
-
lecţii de verificare şi apreciere a rezultatelor şcolare;
-
lecţii mixte (recapitulare / predare);
-
lecţii de fixare şi consolidare a cunoştinţelor.
Etape în desfăşurarea lecţiei în funcţie de tipul de lecţie
|
Tipuri de lecţii |
Etape |
|
1. Lecţia de comunicare a noilor cunoştinţe (de predare) |
|
|
|
|
3. Lecţia de fixare şi consolidare a cunoştinţelor |
|
|
4. Lecţia de recapitulare şi sistematizare a cunoştinţelor |
|
|
5. Lecţia de formare a priceperilor şi deprinderilor |
|
|
6. Lecţia de verificare şi apreciere a rezultatelor şcolare |
|
6 Alte forme de desfăşurare a activităţii
instructiv-educative
Alte forme de desfăşurare a procesului instructiv-educativ:
-
consultaţiile şi activităţile suplimentare pentru sprijinirea elevilor care din diferite motive întâmpină dificultăţi în însuşirea conţinutului instruirii;
-
activităţile de aprofundare (cercuri ştiinţifice, tehnice, literare, artistice) de dezvoltare a aptitudinilor şi intereselor elevilor pentru diferite domenii ale cunoaşterii, în folosul celor care obţin performanţe înalte la unele discipline de învăţământ. În multe cazuri, elevii pentru care se organizează asemenea activităţi participă la olimpiade şi concursuri şcolare pe specialităţi;
-
activităţi de informare ştiinţifică, culturală etc. a elevilor, realizate, de obicei, cu grupuri mari de elevi;
-
excursii şi vizite cu scop de lărgire a orizontului de cunoaştere al elevilor (deosebindu-se de lecţiile – excursie care se efectuează în legătură cu tema unei lecţii).
Caracteristici:
– se realizează, în cele mai multe cazuri, cu grupuri mai mici decât clasa de elevi, ori cu colectivităţi mai mari, reunind elevi din clase paralele sau chiar din clase diferite ca nivel de şcolaritate;
– alte activităţi instructiv-educative se desfăşoară în conlucrare cu instituţii specializate: case ale elevilor şi copiilor, case ale tehnicii, muzee ş.a;
– atât activităţile în afara clasei, cât şi cele extraşcolare sunt complementare procesului de învăţământ realizat prin lecţii;
– contribuie, în moduri specifice, la realizarea scopurilor generale ale activităţii de instruire şi educaţie, pregătirea ştiinţifică şi tehnică a elevilor, formarea lor moral-civică.
