Până nu demult în opinia curentă dezvoltarea Romei era percepută ca o realitate închisă şi progresând într-o mişcare continuă, de la începuturile ei învăluite în aura legendei până la stăpânirea ei asupra lumii. Aceasta este viziunea tradiţională întemeiată pe izvoarele clasice; Polybios este cel care a avansat teoria faimoasă a rolului providenţial al Romei, preluată apoi de întreaga tradiţie antică.
Dar cercetările lingvistice şi, mai ales, cele arheologice ale secolului XX au modificat radical această imagine –explicabilă, totuşi, prin psihologia autorilor greci şi latini, şocaţi în faţa imaginii acestui mic popor de ţărani-soldaţi ajuns practic la a domina lumea. Cercetările din ultimul secol au conturat, treptat, trăsăturile unei lumi arhaice care, în spaţiul central-vestic al Italiei, a avut o istorie comună în secolele VIII-V a. Chr., adică în epoca Romei regale. Atare interpretare evidenţiază raporturile fundamentale ale Romei arhaice cu ansamblul civilizaţiei latine şi al civilizaţiei etrusco-greceşti, precum şi relaţiile cu populaţiile osco-umbreiene.
În această nouă perspectivă asupra originilor şi dezvoltării Romei un rol deosebit este acordat mediului geografic, ce conferea căilor de comunicaţie terestre o importanţă excepţională: valea Tibrului controla nu numai accesul zona etruscă, dar şi drumul sării (via salaria) esenţial pentru păstoritul din Italia centrală şi meridională. Dealtfel, importanţa mărită a schimburilor şi deschiderea Laţiului spre Etruria meridională ca şi spre Campania explică rolul considerabil al căilor de comunicaţie terestre. Valoarea comercială şi strategică a situării Romei apare astfel ca excepţională. Oraş al primului pod (Pons Sublicius), accesibil navigaţiei maritime, răspântie de căi, Roma născândă dispunea de avantaje de prim ordin, care au jucat un rol însemnat de-a lungul întregii sale istorii.
II.1. Laţiul şi popoarele latine
Laţiul (Latium) este un teritoriu restrâns, corespunzând văii inferioare a Tibrului. “Latinii vechi” (prisci Latini), ocupanţi ai acestei regiuni care şi-a primit numele de la ei, dispuneau astfel de un spaţiu foarte restrâns în care au întemeiat oraşe numeroase străvechi, precum Alba Longa, Lanvium, Ardea, Praeneste şi Roma. Destinul latinilor –al căror teritoriu era înconjurat de populaţii războinice: la nord etruscii, la nord-est faliscii, la est sabinii, la sud-est hernicii, la sud volscii- a fost strâns legat de cel al Romei însăşi, ale cărei progrese rapide au lăsat în umbră istoria celorlalte cetăţi latine. Începuturile Romei au fost însă întrutotul asemănătoare celor ale vecinelor sale, cu care era dealtfel unită prin legături foarte strânse.
Liga albană reunea astfel vreo patruzeci de triburi, al căror centru religios era sanctuarul lui Iupiter Latialis de pe Monte Cavo. Un rol important avea “Sărbătoarea Latină” (feriae Latinae) în timpul căreia latinii, reuniţi într-o zi fixată de un magistrat, jertfeau anual pe Muntele Alban (mons Albanus) un taur “Zeului Latin” (Iupiter Latialis). În Roma istorică se vor perpetua asemenea vechi culte latine. Structura egalitară, panlatină, a riturilor cu sacrificii din sărbătorile latine va rămâne, dealtminteri, în aşa măsură decisivă, încât nimic n-o va putea altera: chiar oraşele latine părăsite de populaţia lor şi dispărute îşi mai trimiteau încă delegaţii lor fictivi.
Prin urmare, putem presupune, pentru perioada civilizaţiei villanoviene, existenţa unei koine mitico-religioase mult mai evidentă decât în epoca istorică, în cadrul căreia cultul lui Iupiter Latialis nu va fi decât manifestarea cea mai spectaculoasă. Paralelismul dintre mitul fundării Romei şi legenda Depidii-lor sau Digitii-lor, cei doi fraţii divini menţionaţi ca întemeietori ai cetăţii Praeneste, conturează o etapă comună, în care tradiţii mitologice înrudite vor fi alcătuit un fond latin, un fel de koine a tradiţiei mitico-religioase a Latiumului.
O asemenea confederaţie ca ligă nu se poate imagina, după cum arăta Th. Mommsen, fără o conducere supremă –după câte se pare conducerea albană nu semnifica atât o reală hegemonie politică asupra Latimului, cât o conducere onorifică similară cu cea a Elidei în Grecia- şi fără o legislaţie (“Constituţia federaţiei”) pentru toţi participanţii. Tradiţia o confirmă, şi este verosimil ca liga să fi posedat instrumentele de represiune necesare în cazul violării alianţei. Ca părţi integrante ale acestei vechi legislaţii a confederaţiei, Th. Mommsen considera verosimilă egalitatea de drepturi şi a căsătoriei (conubium), comună triburilor latine; de aici decurgând şi faptul că fiecare latin putea să conceapă copii legitimi cu fiecare latină cu care se căsătoreşte, putea să achiziţioneze proprietate oriunde în Latium şi să se dedice sici comerţului.
II.2. Latina şi dialectele italice
Limba latină, care constituia un bun comun tuturor acestor oraşe, datoreşte norocului Romei destinul său surprinzător.
Latina era la origine doar dialectul din Roma şi nu se întindea dincolo de malul drept al Tibrului. Numele însuşi de Roma nu numai că nu este latin, dar nu este probabil nici indo-european. Se ştie că numele de Roma nu poate fi derivat din cel de Romulus, cum voia o veche tradiţie. Opinia cea mai verosimilă este că Roma –şi deci şi Romulus şi Remus- derivă dintr-un nume de gintă etrusc (cf. Rumon, numele străvechi al Tribului, după Servius, Ad Aeneis, VIII, 63, 90 şi ficus Ruminalis, care ar fi fost smochinul sub care lupoaica I-ar fi alăptat pe Romulus şi Remus. Cf. B. Migliorini, în Enciclopedia Italiana, XXIX, p. 580). Adjectivul latinus este un termen etnic ce derivă din toponimul Latium (care ar putea însemna “regiune netedă” în opoziţie cu muntoasa Sabina); încă la scriitorii romani are un sens după cum se referă la limba sau la popor.
În fapt, latina lingua, pentru limba vorbită de romani este mult mai frecventă decât romana lingua, în timp ce în sens etnic şi politic latini (Latium nomen, homines nominis Latini) a fost denumirea popoarelor din Latium, “asociaţi” ai romanilor care se bucurau de privilegii speciale, participând la commercium, bucurându-se de comunitate de conubium şi având înlesniri speciale pentru a dobândi cetăţenia română, dar care nu rareori au foat, în primele secole de istorie romană, în conflict cu Roma.
Din punct de vederea lingvistic, latina face din familia indo-europeană, în care reprezintă o arie marginală a grupului de limbi kentum. Înrudite deaproape cu latina, devenită apoi limba naţională a Romei şi, ca urmare, a unei părţi din imensul Imperiu roman, erau unele dialecte învecinate –pe care unii lingvişti la numesc “ausonian”- foarte puţin cunoscute în afară de faliscă (dialectul vorbit în Falerii). Dintre limbile italice, alături de faliscă, cele mai apropiate de latină sunt Veneta, vorbită la gurile Padului şi sicula, în sud. Toate prezintă un aspect arhaic care se explică, dar ele au fost aduse de un val care l-a precedat pe cel al osco-umbrienilor. Potrivit acestei interpretări, o migraţie a proto-latinilor ai fi trăbătut Peninsula de la nord la sud, înainte de sosirea populaţiilor care alcătuiesc grupul osco-umbrian (sau unbro-sabellic). După cum arăta G. Devoto (Storia della lingua de Roma, 1944), nu numai că separarea între latino-faliscă şi osco-umbriană este anterioară migrării în Peninsulă, dar cele două grupuri trebuie considerate fundamental distincte.
După observaţiile lui A. Meillet în a sa Esquises d une historie de la langue latine (ed. a 4-a, Paris, 1938), latina care s-a fixat “nu era limba unei clase urbane cultivate, ci este aceea a unei aristocraţii de ţărani destoinici care au dispus de un centru de civilizaţie, care au domnit în el şi care I-au suferit înrâurirea”.
Latina scrisă şi literară, latina culturii, avea o relativă uniformitate. Latina vorbită, deşi unitară până la un anumit punct, din cauza nivelării provocate de unitatea politică şi culturală, conţinea un număr mai mare de deosebiri regionale şi sociale. Cicero (De oratore, III, 11, 42) şi Quintilian (Inst., XI, 3, lo) operează o disfuncţie netă între latina literară (urbanitas) şi latina vorbită/populară (rusticitas sau rustica vox). Trebuie precizat, înainte de toate, că termenul de latină “vulgară”, adoptat acum de către lingvişti şi filologi, îşi are originea în expresia sermo vulgaris prin care vechii gramatici desemnau cuvinte şi construcţii populare şi nu clasice (adică latina vorbită/latina comună, limba vorbită de toate clasele sociale, cu nuanţe infinite).
Unele tendinţe manifestate încă în latina arhaică nu au fost acceptate de limba latină literară, astfel încât în multe privinţe găsim concordanţe între latina vulgară şu latina arhaică, în timp ce latina clasică prezintă o evoluţie diferită.
Dintre izvoarele prin care putem dobândi o relativă cunoaştere a latinei vulgare, se cuvin menţionaţi, în primul rând, autorii latini, atunci când folosesc expresii de limbă latină vorbită sau populară.
Este vorba, în primul rând, de unii autori arhaici, ca Plaut, nu numai pentru că genul comic putea fi mai bine redat prin expresii apropiate de limba vorbită, dar şi pentru că, în epoca arhaică, nu se fixaseră încă toate modelele, ce au fost apoi urmate cu atâta rigoare.
Cato, Columella, Paladius şi alţii scriptores rei rusticae, din cauza materiei tratate, erau nevoiţi să folosească deseori expresii populare ţărăneşti. La fel de importante sunt, pentru elementele lor populare, unele tratate de medicină veterinară, precum aşa numita Mulomedicina Chironis (sec. IV p. Chr.), şi unele lucrări de artă culinară şi de medicină populară. Tot aşa Petronius care în al său Satyricon pune în gura lui Trimalchio expresii şi cuvinte cu caracter popular sau chiar plebeu.
Un izvor deosebit de preţios sunt autorii creştini. Încă din primele secole ale erei noastre se formase o latină creştină care se resimţea nu numai de influenţe greceşti şi orientale, dar, având ca scop direct răspândirea cuvântului Domnului, a noii religii apărute în medii populare, ea reprezenta totodată o limbă mai apropiată de cea vorbită decât cea a autorilor păgâni contemporani (care, cu ironie, fusese numită sermo piscatorius, cu referire la origine Sfântului Petru şi a altor apostoli). Tertulian, Sf. Augustin şi alţi Părinţi ai Bisericii, oameni de cultură, capabili să scrie şi într-o latină elegantă, în multe din operele lor care au caracter propagandistic, se folosesc de o limbă voit apropiată de cea vorbită de poporul căruia i se adresează. Caracter popular avea şi cea mai veche traducere a Bibliei (aşa-numita Itala sau Vetus Latina) începută încă din sec. II a.Chr., de autori creştini nu prea cultivaţi, după textul grecesc. Şi noua traducere latină a Sf. Ierosim, aşa-numita Vugata, al cărei Vechi Testament este tradus direct din originalul ebric, are Noul Testament bazat deseori pe Itala din care păstrează unele elemente populare.
Deosebit de utile sunt şi scrierile unor autori cu o cultură modestă, în care efortul pentru a scrie într-o latină corectă nu reuşeşte să ducă la evitarea elementelor populare, gramaticale şi lexicale. De pildă, aşa-numita Peregrinatio Aetheriae (Egeriae) ad loca sancta, un fel de jurnal de călătorie al unei călugăriţe spaniole de viaţă nobilă, care a vizitat Ierusalimul şi alte locuri sfinte din Palestina şi din Orient. Textul latin, scris de autoare la Constantinopol, la înapoiere, puţin după anii 417-418, conţine foarte multe expresii deosebite de cele clasice, care atestă fixarea incipientă a caracterelor populare, dintre care multe se menţin în limbile romanice.
Noţiunea de romanitate a fost una esenţial politică, iar romanii nu şi-au propus nicicând o asimilare violentă a populaţiilor şi nu au încercat nicicând să-şi impună limba lor, considerând, dimpotrivă, folosirea latinei ca o mare distincţie. Astfel, romanii nu au împiedicat folosirea idiomurilor federaţilor italici, nici a etruscei, de mai mare prestigiu, şi cu atât mai puţin a limbii eline din Italia de Sud mai întâi, apoi din Grecia, astfel încât aceste limbi s-au menţinut vreme îndelungată şi sub stăpânire romană.
Aşadar, s-a văzut că Roma nu-şi impunea propria limbă; în general, populaţiile supuse erau cele care doreau să se ridice din punct de vedere social şi cultural, folosind latina. Şi aici s-a întâmplat ca aproape pretutindeni unde două popoare se află în contact: se impune lingvistic cel care are un prestigiu mai mare. De altfel, în parte orientală a Imperiului, numai parţial şi doar târziu, latina a înlocuit greaca, care avea un mai mare prestigiu cultural.
Pe scurt, latina s-a răspândit în urma armatelor şi administraţiei romane, din Latium şi Italia, apoi în diferitele provincii. Abia la sfârşitul Imperiului, unitatea limbii vorbite (sermo vulgaris = koine latină vorbită) se va rupe şi va începe formarea diverselor limbi romanice. Chiar şi atunci unitatea limbii scrise va persista graţie literaturii şi învăţământului din Occidentul medieval. În epoca modernă, latina a rămas limba ştiinţei şi a folosofiei, ea este încă şi astăzi cea a Bisericii catolice romane.
II.3. Termenul “romanus”
În perioada Romei arhaice, populus Romanus era constituit din 300 de gentes asociate celor 30 de curiae ale celor 3 tribus; de aceea aparenţe la o gens (prin naştere, sau prin adrogatio) era condiţia necesară pentru a face parte din populus Romanus ca quiris, cetăţean (în epoca clasică apare , numai la plural, Quirites sinonim cu cives, în expresii şi formule consacrate, ca populus Romanus Quiritium sau Quirites, ius Quiritium).
Cu timpul, alături de gentiles (adică cei care aparţin la gentes) încep să facă parte din populus şi clienţi şi plebei, iar condiţia de “cetăţean” încetează să mai corespundă celei de gentiles: “şi totuşi gentili şi plebei, în măsura în care şi unii şi ceilalţi participă la populus şi civitas, sunt denumiţi împreună cu numele nou de cives, nume introdus pentru a indica o astfel de participare, în locul anticului quiris, care n-a mai fost utilizat şi a rămas doar unele formule oficiale” (E. Costa, Storia del diritto romano pubblico, Firenze, 1906, p. 70).
Dreptul de cetăţenie romană care aducea o serie de privilegii a fost extins, încetul cu încetul, până când, prin edictul lui Caracalla (Constitutio Antoniniana) din 212 p. Chr., cetăţenia a fost extinsă la toţi supuşii liberi ai Imperiului: “În orbe romano qui sunt –spuse Ulpian (Dig., I, V, 17)- ex constitutione imperatoris Antonini cives effecti sunt.”
Adjectivul romanus, derivat din toponimicul Roma în expresii ca civis romanus, populus romanus, avea la origine a valoare etenică şi una politică. Dar când dreptul de cetăţenie a început să se extindă, ea şi-a pierdut aproape complet sensul originar etnic pentru a-l păstra pe cel juridic şi politic. Prin urmare, dacă, la început, romanii se opuneau latinilor, prin formarea şi extinderea Imperiului, romanii sunt opuşi numai barbarilor, adică numai acelor populaţii care trăiau în afara Imperiului şi care-I ameninţau frontierele, dat fiind că visul de a identifica orbis romanus cu orbis terranum nu s-a putut realiza niciodată pe deplin. Numele romanus, care înainte indica o situaţie juridică specială, atinge o valoare precumpănitor politică. Scriitori din sec. IV şi V p. Chr., cum sunt Rutilinus Namatianus (Itiner, V, 63), Prudentius (Contra Symmachum, V. 510 sqq.) sau Claudianus (De laud., III, X, 50), vorbeau, cu o mândrie justificată, de acest nou sentiment naţional. La rândul său, Sf. Augustin scria: “Qui iam cognoscit gentes in imperio Romano quae quid erant, quando omnes Romani facit sunt et omnes Romani dicunutur” (Ad Psalmos, LVIII, I).
II.4. Mitul fundării Romei
Cronologia tradiţională a fixat la mijlocul secolului al VIII-lea (753 p. Chr.) fundarea Romei de către Romulus, pe care o legendă târzie l-a făcut să fie socotit descendentul lui Aeneas. După un secol şi jumătate de discuţii asupra validităţii mărturiilor relative la originile Romei, această dată nu mai este astăzi contestată. Descoperirile arheologice confirmă validitatea tradiţiei scrise.
Evenimentele fabuloase care au prezidat naşterea Romei ne relatează despre a) un grup de fugari de origini diverse şi b) unirea a două grupuri etnice distincte. Această primă sinteză constituie modelul exemplar al naţiunii şi al civilizaţiei romane. Rolul Romei a fost cel al unui factor de sinteză care s-a înnoit în decursul mai multor secole. Aici se află originea superiorităţii romane, exercitată mai întâi asupra latinilor, apoi asupra întregii Italii şi, în sfârşit, asupra unui imens Imperiu.
Mitul este dublu şi distinge două momente: prima colonizare a Latiumului şi întemeierea Laviniumului de către troianul Aeneas; fundarea efectivă Romei de către latinul Romulus.
După legenda troiană, imortalizată de Eneida lui Vergilius, Aeneas, fiul lui Anchise şi al Afroditei, scăpat din prăbuşirea Ilionului –pe care cronologia tradiţională o plasează la 1184 a. Chr.- acostează, după un lung periplu, la gura Tibrului. Tatăl său Anchise a murit în timpul călătoriei, însă Aeneas este însoţit de fiul său, Iulius (Ascanius), şi el îi aduce pe Penaţi, foştii protectori ai Troiei, care acum trebuie să ocrotească destinul unei noi cetăţi. Eroul troian ia în căsătorie pe Lavinia, fiica lui Latinus, regele ţării latine, se aliază cu corintianul Evandros care a întemeiat pe Palatin antica Lallantea şi reprimă revolta rutulilor lui Turnus. Însuşi Vergilius avea conştiinţa rolului jucat de împrumuturile greceşti în formarea Romei, când îl amintea pe principele Evandros, stabilit pe Palatin, fondator al cultului lui Hercules şi aliat fidel al lui Aeneas, alături de etruscul Tarchon. În fine, Aeneas fundează Lavinium, nu departe de gura Tibrului. După moarte, Aeneas a fost înălţat la cer, fiind adorat apoi sub înfăţişarea lui Iupiter Indiges.
La rândul său, Iulus-Ascanius întemeiază oraşul Alba Longa. Doisprezece regi domnesc pe rând la Alba Longa până când nepoata lui Amulius, Rhea Sylvia rămâne însărcinată de zeul Mars şi naşte gemenii Remus şi Romulus, căruia îi va reveni gloria de a întemeia Roma.
Legenda lui Aeneas conferea Romei un titlu de nobleţe coborând neamul întemeietorilor ei între troieni, atribuindu-i prin Aeneas strămoşi divini, Zeus şi Afrodita şi o veşnicie prezisă de zei (Titus Livius, I, 1).
Purtându-l pe Anchise pe umerii lui, Aeneas era simbolul omului pios care poartă cu sine pe tatăl său şi zeii patriei. Legenda eroului fugar a fost adusă poate de foceenii care, sub presiunea persană, păstrau atunci Asia Mică pentru Mediterana occidenatlă. Roma, oraş etrusco-latin în acea vreme, dezvoltă pe seama ei mitul troianului, erou întemeietor. Prin această alegere, Roma îşi vădea predilecţia pentru o virtute care, de-a lungul istoriei sale, a fost virtutea cardinală a cetăţeanului: pietas, ataşamenul pios faţă de părinţi, apoi faţă de zei.
Al doilea moment al mitului se prezintă într-o lumină mult diferită. Conform tradiţiei consemnate de istorie, Numitor, regele Albiei, a fost uzurpat de către fratele său Amulius care i-a masacrat pe fiii lui Numitor şi a obligat-o pe sora lor, Rhea Sylvia să devină vestală. Însămânţată de Mars, Rhea Sylvia a dat naştere gemenilor Romulus şi Remus care, din porunca lui Amulius au fost abandonaţi pe malul Tibrului. Gemenii –salvaţi în chip miraculos de o lupoaică şi alăptaţi în peştera Lupercal- sunt găsiţi la puţin timp după aceasta de un păstor, Faustulus şi crescuţi de soţia acestuia, Acca Larentia. Ajunşi la vârsta bărbăţiei, gemenii l-au răsturnat pe Amulius şi l-au reaşezat pe Numitor pe tronul Albei. Apoi urmează momentul fundării Romei (21 aprilie 753 a. Chr., după cronologia lui Varro). Luarea auspiciilor, desemnarea divină a lui Romulus, aceste sunt episoadele principale ale ceremoniilor de întemeiere. Revenindu-i cinstea de a întemeia Oraşul (Urbs), Romulus –pentru a delimita incinta oraşului, pomerium- a trasat cu plugul o brazdă împrejurul Palatinului: pământul aruncat de brăzdar reprezenta zidurile, brazda reprezenta şanţul de lângă ziduri; pentru a întemeia locul viitoarelor porţi ale Romei, plugul a fost ridicat şi brazda întreruptă. Ridiculizând ritualul fundării, Remus a încălcat dintr-un singur salt “zidurile ” şi “şanţul”. Atunci Romulus l-a ucis, strigând: “aşa va pieri oricine, în viitor, îmi va încălca zidurile” (Titus Livius, I, 3 sq.).
Jertfit în vatra Romei, Remus asigură viitorul fericit al Oraşului, adică naşterea poporului roman şi venirea lui Romulus la domnie (Florus, Rerum Romanorum epitomae, I, 1, 8).
Pentru a popula oraşul nou întemeiat, Rmulus l-a declarat loc de refugiu. Tradiţia relatează popularea Oraşului cu păstorii din regiune şi apoi cu proscrişii din Latium. Pentru a obţine femei, Romulus a recurs la un vicleşug: în timpul unei sărbători au fost răpite tinerele sabine, ceea ce a deschis conflictul cu sabinii. Războiul s-a prelungit până în momentul în care femeile s-au interpus între rudele lor şi răpitori. În urma păcii, poporul sabin s-a mutat la Roma, aşezându-se pe colina Quirinalis, iar Romulus şi-a împărţit puterea cu Titus Tatius, rege al oraşului sabin Cures, până când acesta a fost ucis la Lavinium.
În legătură cu războiul dintre romani şi sabini, G. Dumezil (Mythe et Epopee, I, 1968, p. 290 sq.) remarca uimitoarea simetrie cu un episod central al mitologiei scandinave, anume cu conflictul dintre Aseni (zeii războinici conduşi de Odin. zeul-rege magician) şi Vani (zeii fecundităţii şi ai bogăţiei). În urma păcii, Vanii s-au stabilit în Asgard, aducând în lumea Aseneilor prosperitatea.
G. Dumezil evidenţiază analogiile cu războiul dintre romani şi sabini. Pe de o parte Romulus –fiu al lui Mars şi protejat al lui Iupiter- şi romanii războinici, dar săraci şi lipsiţi de femei; pe de alta, Tatius şi sabinii, însemnaţi prin bogăţie şi prin fecunditate (căci ei posedau femei). În fond, cele două tabere sunt complementare. În cele din urmă, sabinii hotărăsc să se unească cu romanii, aducându-le acestora prosperitatea. Cei doi regi, deveniţi asociaţi, instituie cultele publice: Romulus pentru Iupiter, Tatius zeilor legaţi de fertilitatea pământului, printre care figurează şi Quirinus.
După cum observa G. Dumezil, cea mai veche triadă romană –Iupiter, Mars, Quirinus- exprimă ideologia tripartită prezentă şi la alte popoare indo-europene, adică: funcţia suveranităţii magice şi juridice (Iupiter, Varuna, Mathras, Odin), funcţia zeilor forţei războinice (Mars, Indra, Thorr) şi, în sfârşit, aceea a divinităţilor fecundităţii şi prosperităţii (Quirinus, gemenii Nasatya, Freyr). De altfel această triadă funcţională constituie modelul ideal al diviziunii tripartite a societăţii indo-europene (preoţi, războinici, ţărani).
Aşadar, la Roma esenţialul moştenirii indo-europene s-a perpetuat ăntr-o formă puternic istoricizată. Cele două tendinţe complementare ale primei funcţii –suveranitatea magică şi cea juridică- ce regăsesc la Romulus şi Tatius: primul, semizeul violent, este protejatul lui Iupiter Feretrius (sau Iupiter Lapis, “care primea o parte din prăzile de război”); al doilea, institutor de sacra şi leges, este devotatul lui Fides Publica (zeiţa, de origine sabină, care vechea asupra convenţiilor publice şi tranzacţiilor particulare).
Totodată, G. Dumezil a relevat şi alte exemple de istoricizare a miturilor indo-europene la Roma. Astfel, victoria celui de al treilea Horaţiu asupra celor trei curiaţi ăşi află o analogie în victoria lui Indra şi Trita asupra Tricefalului, în timp ce legenda celor doi mutilaţi, Cocles (Ciclopul) şi Scaevola (Stângaciul) – care au salvat succesiv Roma asediată de Porsenna- , îşi are paralela în perechea Zeului Chior şi a Zeului Ciung, adică Odin şi Thorr ai scandinavilor (cf. G. Dumezil, La religion romaine archaique, 1966, p. 90).
Revenind la episodul domniei lui Romulus că tradiţia i-a atribuit toate instituţiile importante ale Romei: senatul, împărţirea locuitorilor în patricieni şi plebei, crearea celor trei triburi (Rames, Tities, Luceres), înfiinţarea centurilor de cavaleri şi a celor treizeci de curii, precum şi organizarea magistraturilor.
După ce a organizat structura politică a Romei, Romulus a dispărut în timpul unei furtuni violente, în a. 716 a. Chr., şi poporul l-a proclamat zeu. O variantă a tradiţiei afirmă că Romulus s-a înălţat la cer, fiind asimilat zeului Quirinus. În afară de versiunea cea mai populară –dispariţia sa în timpul furtunii- o altă tradiţia istoriceşte că, devenind tiran Romulus a fost doborât de senatori; tirancizii i-au tăiat trupul în bucăţi şi au luat bucăţile sub togile lor (cf. Dionysios din Halikarnas, Antiquit. Rom., II, 56; Plutarh, Romulus, 27; Ovidius, Fasti, II, 197).
În pofida freticidului său, figura lui Romulus a rămas exemplară în conştiinţa romanilor: el a fost întemeietorul şi legislatorul, războinicul şi preotul, în acelaşi timp.
După Titus Livius (X, 23, 12), fraţii Ogulnii, edili curuli, au pus să se aşeze, în 196 a. Chr., lângă smochinul Ruminal (ficus Ruminalis), o statuie de bronz care reprezenta lupoaica alăptându-I pe gemeni. Acest grup va simboliza întotdeauna umilele începuturi ale Oraşului pe care, de la începuturile sale, l-a ocrotit bunăvoinţa zeilor.
Mitul lui Romulus conditor va fi una din componentele cele mai însemnate ale sentimentului naţional roman. O mistică romuliană îl exaltă totodată ca Pater Patriae pe eroul asimilat prin apoteoză zeului Quirinus. Instaurarea Principatului va decide asupra devenirii mitului romulian şi Augustus va dori sp pară un Romulus Redivivus într-o Romă întemeiată din nou.
II.5. Începuturile Romei în lumina cercetărilor arheologice ale secolului XX
Datele arheologice atestă că primii locuitori pe vatra viitorului oraş au fost latinii care s-au stabilit în jurul a. 1000 a. Chr. pe Palatin. Această primă fază a civilizaţiei laţiale –de la sfârşitul sec. XX până la începutul celui de-al IX-lea- se caracterizează prin utilizarea exclusivă a incinerării în urne de forma unei colibe. Raritatea obiectelor de metal denotă persistenţa structurilor arhaice ale unei societăţi agrare şi pastorale în care schimbul are încă un rol limitat. Conturarea particularităţilor ce deosebesc tradiţia religioasă latină de ansamblul moştenirii indo-europene din mediul italic a avut loc, probabil, în această epocă de relativă izolare a Latiumului.
Cercetările arheologice în Roma arhaică vin să lumineze tradiţia şi să reconstituie realitatea învăluită în aura legendei. Descoperirile confirmă tradiţia care făcea din Palatin leagănul Romei. Începuturile Romei sunt contemporane cu urnele de forma unei colibe şi cu necropolele villanoviene descoperite pe Palatin şi în Forum. Rădăcinile Romei arhaice sunt, aşadar, ancorate în acea civilizaţie a fierului care constituie substratul comun al întregii Italii în momentul intrării ei în istorie. Vestigiile descoperite pe Palatin datează din a doua jumătatea a sec. VIII a. Chr. În acest punct tradiţia a fost de o uimitoare fidelitate.
Fundată aşadar către mijlocul sec. VIII pe Palatin, Roma s-a extins cu timpul şi pe celelalte şase coline învecinate (Capitoliu, Aventin, Quirinal, Viminal, Esquilin şi Coelius). Roma s-a constituit prin convergenţa de elemente latine şi sabine, a căror prezenţă pare a fi atestată şi de mormintele de înhumaţie descoperite pe Esquilin şi pe Quirinal. Unii istorici consideră că întemeierea Oraşului, în adevărata accepţiune a cuvântului, datează abia din sec. VII, când unele izvoare menţionează acea Roma quadrata pe Palatin.
În epoca în care, în civilizaţia Etruriei, faciesul villanovian este înlocuit de cel orientalizant, Roma începe să apară ca un oraş organizat.Evoluţii oarecum asemănătoare, datorate unor influenţe mediteraneene, se observă la Roma şi în Latium, ca şi în Etruria.
Oraşului care va cunoaşte un destin prodigios I-a fost menit să se transforme continuu; aşa se explică pierderea aproape totală a celor mai vechi dintre vestigiile trecutului său. Totuşi, în epoca istorică se mai arată încă, pe Palatin, Lupercalul, grota sacră a lupoaicei alăptătoare, şi auguraculum, locul de unde Romulus luase auspiciile şi zărise cei doisprezece vulturi, semn sigur al predestinării sale divine. Casa sau tugurium Romuli, venerabila colibă care era întreţinută cu pietate şi care se mai putea vedea în sec. IV p. Chr., perpetua astfel trecutul cel mai îndepărtat al Romei.
