Pierdem timp, pierdem timp, pierdem foarte mult timp. Și timpul e cel mai de preț pe care îl avem în viață, oricât de bogați sau de săraci sau de deștepți sau de norocoși am fi.
Pierdem timp, pierdem timp, pierdem foarte mult timp cu lucruri care ne hrănesc orgoliile, lăcomiile, care ne satisfac invidiile sau setea de putere asupra… asupra oricui.
Dar adevărul e că toate acestea ne cam sufocă viața, nu prea ne ajută să respirăm și au atât de puțin de-a face cu libertatea.
N-am întâlnit încă niciun om cu orgoliul suficient hrănit sau cu setea de putere suficient de satisfăcută. N-am întâlnit până acum niciodată astfel de oameni pe care să-i simt fericiți, sau liniștiți, sau măcar senini. E ca în vechiul blestem tantalic cu setea nicicând potolită deși lacul cu apă bună e atât de aproape.
E duminică spre apus și cântă un pian în casă. E așa o lumină de strugure în jur și toți puii din viața mea (animale, plante, oameni) respiră liniștiți. Și timpul prinde o consistență păstoasă, ca mierea. Și nu se mai simte deloc pierdut, deloc, așa cum am citit că li se întâmplă celor mai norocoși și mai copii dintre noi.
