Perioada din jurul a 1200 a. Chr. prezintă cel mai larg orizont de distrugere din Grecia, în răstimpul a mai multor veacuri din istoria ei. În cursul sec. XII s-a produs distrugerea şi părăsirea celor mai importante oraşe miceniene. Izvoarele literare amintesc o invazie sau o succesiune de invazii ale unor alţi vorbitori de greacă – dorienii, veniţi din Nord. Atunci când putem din nou să distingem rasele greceşti, după dialecte sau după obiceiuri, constatăm că dorienii sunt în stăpânirea celei mai mari părţi din Grecia meridională (Peloponesul) şi a insulelor sudice, inclusiv Creta şi Rodosul. Istoriografia mai veche consideră că invazia dorienilor este cauza principală, dacă nu chiar unică a prăbuşirii civilizaţiei miceniene. Începând din 1979, când J. Chadwick publică un studiu inovator în această problemă, argumentele lingvistice ale “invaziei dorienilor” se vădesc tot mai puţin convingătoare. Chadwick demonstrează că modificările dialectale atribuite dorienilor se pot justifica în interiorul ariei miceniene. Atare argumentaţie este concordantă cu concluziile arheologilor care au constatat că nu există în grecia post-miceniană, un orizont cultural dorian şi că majoritatea inovaţiilor caracteristice submicenianului îşi au originea în aria civilizaţiei heladicului târziu. Dacă avem în vedere şi faptul că nu există o secvenţă cronologică uniformă a nivelelor de distrugere de după 1200 a. Ch. (fiecare principat aheean având propriul său destin şi suferind în felul său efectele crizei sistemului palatial) e limpede că nu mai poate fi acceptată ipoteza unui val distructiv dorian drept cauză unică a acestei crize. Oricum, dacă atacatorii care au dat lovituri mortale civilizaţiei miceniene pe la 1200 a. Chr. erau în mare parte strămoşii dorienilor, tesalienilor şi beoţienilor de mai târziu, trebuie să admitem că aceştia erau vorbitori de limbă greacă de la marginile lumii miceniene, aparţinând aceluiaşi mediu cultural.
Cât priveşte cauzele declinului sistemului palaţial micenian, un rol însemnat trebuie să-l fi jucat criza politico-militară din Mediterana Orientală , consecinţă a ofensivei “popoarelor mării”.Vidul de putere creat în acest mod a avut drept consecinţă o destabilizare a întregii zone (sporirea conflictelor şi emigrărilor, precum şi infiltrări ale unor triburi agresive din aria nord-balcanică şi nord-pontică). În aceste împrejurări sistemul palaţial creto-micenian îşi vădeşte fragilitatea datorată unor cauze multiple (fărâmiţarea politică, organizarea în parte artificială a sistemului administrativ de exploatare etc.).
Prin urmare, e vorba de un declin care, în ciuda faptului că violenţa subită a jucat un rol major în declanşarea sa, a fost totuşi treptat şi prelungit (sec.XII şi începutul celui următor).
Caracteristicile perioadei: înalta calitate a câtorva vase ceramice din sec.XII.; răspândirea unor noi practici funerare (înmormântarea individuală); supravieţuirea legăturilor miceniene peste mări.
Situaţia de la Lefkandi, în Eubeea, demonstrează clar continuitatea existenţei comunităţilor miceniene, uneori mutându-se în situri noi şi acomodându-se la schimbarea circumstanţelor, probabil vreme de mai bine de un secol după marele val al dezastrelor care le-a lovit civilizaţia.
Prăbuşirea civilizaţiei palaţiale aduce după sine dispariţia instituţiilor şi formelor de organizare depinzând direct de palat – dispariţia scrierii şi a armatelor princiare, dispariţia formelor de creaţie artizanală de lux. Dăinuie însă tehnicile agricole şi meşteşugăreşti esenţiale, precum şi limba greacă.
