Un barbat, care a inceput sa munceasca in 1977, a scris ca, la angajare, avea salariul net de 1250 de lei. O paine costa 3,25 lei, berea 3 lei, iar pachetul de tigari Carpati, 2,75 lei. Biletul la cinema costa intre 1 si 3 lei, iar o bicicleta aproximativ o mie de lei. Televizorul cu tub, alb-negru, costa intre 2000 si 4000 de lei, potrivit DCNews.
Un alt barbat, pe care revolutia l-a prins la 11 ani, isi aminteste ca biletul la cinema era 6 lei, iar daca era serie dubla, costa 12 lei. Biletul de tramvai era 2 lei. La acelasi pret era si „corabioara”, un produs de patiserie.
„Eu imi amintesc, din perioada anilor ’84, ca pretul la margarina era 3 lei- 250g, unt parca 6 lei- 200g, paine impletita 8 lei, paine neagra 2,5 lei. Din anii ’88 coniac Miorita, 40 lei si Ovidiu 19 sau 23 lei.”, a scris un alt comentator care in anul 1985 avea 20 de ani.
Rares de asemenea comentator, la topicul deja mentionat isi aminteste de vestita punga de 1 leu. El precizeaza ca intrarea la strand costa intre 3 si 5 lei, guma de mestecat, care semana cu o tigara, costa 50 de bani, eugeniile – 65 de bani, ciocolata cu rom 1,80 lei, kilogramul de banane 28 de lei, iar cel de portocale 18 lei. Un borcan de iaurt costa 90 de bani, iar laptele la un litru, 2,50 de bani.
Motto: Într-un magazin alimentar, cândva, prin „epoca de aur”. – Carne aveți? – Ce se vede! – Atunci, dați-mi un kilogram de cârlige!
Spuma de drojdie. Un produs autentic românesc, atunci ca și acum, consumat doar de „cunoscători”, practic, un rachiu din vin. Denumirea „tehnică” este de rachiu de drojdie și se produce din drojdia de vin obţinută prin sedimentarea drojdiilor formate la fermentarea mustului, (fără urme de must sau sedimente). Fermentarea acesteia trebuie începută imediat ce a fost separată de vin, deoarece se descompune rapid, căpătând un gust neplăcut specific. Ca și țuica, spuma de drojdie se găsea în mod curent în magazinele Gostat, (prescurtare de la gospodărie agricolă de stat, GAS pe scurt – pronunțat ghease) ca și în depozitele de vinuri. Cu o „tărie” de 36 de grade, prețul era de 24-28 lei/1.000 ml, ulterior, 33 lei. Un alt produs care se găsea curent în magazinele gostat și în depozitele de vinuri era alcoolul etilic alimentar. Disponibil la sticle de 0,25, 0,5 și 1 l, cu două tării, de 65 și 97 de grade, ultimul avea un preț de cca. 8,50 lei/250 ml. Utilizat de „gospodine pricepute” pentru prepararea unor băuturi tradiționale „pentru doamne și domnișoare” precum vișinată, (rețetă nr. 1661 – Olexiuc) afinată, caisată, etc., cu o tărie recomandată de cca. 36 de grade, sticlele cu alcool etilic alimentar s-au găsit tot mai rar în alimentare spre sfârșitul „epocii de aur”. Tot pe atunci, era la mare modă un lichior făcut în casă, așa-zisul Florio, preparat din alcool alimentar, vin roșu sec, esență de migdale și sirop natural din vișine. Toate aceste improvizații în ultimă instanță, nu reflectau decât neîncrederea populației în calitatea băuturilor din comerț, dar și dispariția produselor de calitate, precum Cointreau, Curaçao, Chartreuse și Grand Marnier, care se găseau în mod curent în alimentare la începutul epocii Ceaușescu. Un alt sortiment de alcool, ceva mai ieftin, era alcoolul medicinal (spirt sanitar).
Cu o tărie de 80 de grade, la doar 11 lei sticla de 500 ml, avea o culoare albastră-verzuie datorită colorantului (albastru de metil, folosit și ca dezinfectant al tractului urinar) și un miros specific. La un anumit moment se lansase zvonul că ar conține și un procent de alcool metilic și/sau alte substanțe toxice, colorantul inclusiv. În realitate, era alcool etilic curat diluat cu apă distilată, iar colorantul și mirosul se eliminau prin filtrarea prin miez de pâine arsă. „Cunoscătorii”, după filtrare, adăugau „pentru gust” pepsi sau esență de rom. Am încercat și eu această combinație în timpul satisfacerii serviciului militar obligatoriu (1974-75). „Combinația” era destul de populară, astfel că prin iarna lui ’96-’97 încă se servea într-un bar clandestin amenajat în holul dezafectat de la intrarea în blocul „Romarta”, (cel de vis-à-vis de magazinul „Muzica”) bar frecventat zilnic, în afară de subsemnatul, de către actorii Ion Lucian și Mișu Fotino, precum și de către pictorul Petre Achițenie. Un alt sortiment de uz curent produs de întreprinderile vinalcool era oțetul alimentar. Denumirea comercială era „oțet din vin”, ulterior, concomitent cu scăderea calității, spre sfârșitul „epocii de aur”, a devenit „oțet alimentar”. Cu o tărie de 9 grade, costa 4,25 lei (ulterior 5,50 lei) sticla de 700 ml.
Alte băuturi spirtoase. În ultimul deceniu al epocii Dej (1955-1965), dar mai ales după retragerea trupelor sovietice, (1958) în domeniul băuturilor alcoolice asistăm la o adevărată explozie comercială, tendința fiind de a produce cât mai mult și produse cât mai bune, capabile să concureze eventual cu produsele cu renume stabil din import. Chiar dacă nu au ajuns niciodată, nici măcar în ziua de azi, la nivelul produselor renumite de marcă, inițiativa a fost cât se poate de lăudabilă, industria românească de profil reușind realmente să producă produse competitive, cu un excelent raport calitate-preț. Din păcate ulterior, o politica absurdă de economii, impusă de Nicolae Ceaușescu, a condus treptat la deprecierea progresivă a calității acestor produse, astfel că fiind refuzate de consumatori datorită calității execrabile, în timp s-a renunțat la producerea acestora, rețetele originale pierzându-se în uitare. Aperitive. După știința mea, primele vermuturi românești s-au produs în București, la societatea Zarea de pe Calea Griviței, fondată încă din 1912, fostă proprietatea unui anume Wilhelm Mott (sau a familiei de viticultori Basilescu, nu este foarte clar cine era adevăratul proprietar în momentul preluării acesteia de catre comuniști) care până la naționalizare, prin legea nr. 119 din 11 iun. 1948, îmbutelia șampanie. În 1953, comuniștii au extins capacitățile de producție, adăugând o secție de producție pentru brandy, (sic!) iar în 1959, una de producție a vermuturilor. Inițial s-au produs două tipuri de vermut (Zarea) – alb și roșu, care au apărut pe piață prin 1960, în sticlă standard (monopol) de 1.000 ml, 18 grade, preț 17 lei. Reclamele din epocă afirmau că este „preparat din vinuri selecționate și aromatizat cu extract de plante”, recomandând „să se consume rece, și după gust, cu lămâie”. Între anii 1960-63, autoritățile comuniste au extins capacitățile de producție de la Murfatlar, construind un mare „combinat” viticol (denumire generică dată unităților de producție de un anumit profil, care produceau cam tot sortimentul de produse din tipul respectiv). Practic, pe toată durata de existență a regimului comunist, Zarea și Murfatlar au fost principalele centre de producție a băuturilor alcoolice, urmate de centre asemănătoare, dar de capacitate mai mică, din Valea Călugărească, Huși, Jidvei, etc. Începând cu anul 1964, în comerț a apărut vermutul Mamaia, produs la Murfatlar, în două variante (roșu și alb). Sticla dedicată, cu o formă complet nepotrivită și neinspirată, (bază masivă plată și secțiune poligonală evazată spre gât) etichetă la fel de neinspirată, având drept motiv principal în medalionul central, doi țărani cărând pe umeri un ciorchine de struguri, amândouă nu reflectau decât concepția „estetică” ideologic-simplistă a politrucilor puși de partid în posturi de conducere complet neconforme cu „pregătirea” lor.
Cu o concentrație alcoolică de 17 grade, se comercializa în sticle de 700 și 500 ml, prețul, pe care nu l-am găsit pe nicăieri, nefiind trecut pe etichetă (posibil datorită intenției de a fi și exportat) trebuie să fi fost în 1964, pe undeva pe la 20-25 lei sticla de 700 ml. Ulterior, producția a fost diversificată, prin apariția de două sortimente, „extra fin” și „specialitate”, diferența fiind dată de cantitatea folosită de „extract de vermut cu arome”, prețul de vânzare fiind majorat în mod corespunzător, astfel că, după 1980, prețul sticlei de 700 ml de vermut „specialitate”, fără sticlă (vom vedea mai la vale ce însemna și asta) era de 35 de lei. Era totuși o băutură extrem de apreciată în mediile muncitorești, un anume Alexandru Canariov, vinificator, își va aminti după mulți ani: „când ieșea minerul din șut se știa că porția lui este o sticlă de Vermut Mamaia. Era dulce, era tare (22 de grade vol. alc.), era aroma…” Nu avea nicidecum 22 de grade, (omul se gândea probabil la bitter, care e cu totul altceva) etichetele din epocă certifică fără nici un dubiu – 17 grade, fără a mai vorbi de calitate, an de an mai execrabilă, astfel că în 1985 producția a fost sistată, vânzările continuând până în 1989, dar și ceva ani după, datorită uriașelor stocuri existente. În fine, mai menționez o „specialitate” pe care nu am văzut-o niciodată în magazinele din Capitală, așa-zisul „vermut perlant”. O reclamă găsită prin revistele epocii preciza, citez: „NOU – Vermut perlant – întrunește deopotrivă însușirile unui vermut de calitate – gust specific, aromă, dulceață – ca și ale unei admirabile BĂUTURI RĂCORITOARE – datorită acidului citric și bioxidului de carbon ce intră în compoziția sa”. (Sic!) Era de fapt o băutură sintetică produsă de „Zarea”, o poșircă mai degrabă, din moment ce costa mai puțin decât o sticlă de vin de cea mai slabă calitate. Prețul unei sticle de 350 g, închisă cu o capsulă de bere, costa 4,75 lei, volumul trădând, nu tocmai întâmplător, destinația „muncitorească” și „portabilitatea” la locul de muncă. În 1980 a fost lansat bitter-ul Mamaia, ceva mai sec și mai alcoolizat decât vermutul, concentrație alcoolică 22 grade, din nou nu am găsit prețul menționat pe etichetă, orișicât, cca. 40 lei sticla de 700 ml, probabil. Mai exista și un bitter amar, denumirea comercială era „aperitiv amar Mamaia”, posibil tot 22 de grade și cam cu același preț pentru sticla de 700 ml.
Mai menționăm bitter-ul Festival, produs de Vinalcool Brașov, după 1965, extrem de apreciat, 28 lei/sticla de 700 ml, dispărut ulterior, precum majoritatea produselor de calitate, în primii ani ai deceniului opt. De asemenea, tot pe la începutul anilor ’80, bitterul aperitiv Zarea, „băutură naturală de vin cu extract din plante” 53,50 lei/sticla de 1.000 ml. Se mai produceau și alte băuturi aperitive, pe care le-am găsit prin reclamele epocii, cu sticlă și etichetă dedicată, precum Oriental – „lichior de desert” preparat „pe bază de extracte din fructe citrice”, Glacial, un lichior cu aromă „răcoritoare” de mentă și culoare verde, Ateneu – Cremă extra de ciocolată, 22 de grade, și Gențiana – un soi de Aperol probabil. Au mai fost și altele, dispărute ulterior, la sticle de 500-700 ml dedicate, concentrație alcoolică 36-40 de grade și prețuri de cca. 30 lei/sticla, pe la începutul anilor ’60, două decenii mai târziu aproape dublu. De asemenea, pe toată durata deceniului al șaselea, prin magazine se găseau o serie de băuturi alcoolice cu rețete provenite probabil de dinainte de război, precum mastică (din greacă: μαστίχα), un lichior aromatizat cu rășină de mastic, un arbore care crește cu precădere în insula Chios din arhipelagul grecesc și niște sticle cu secțiune pătrată, conținând o băutură alcoolică cu numele de „Triple Sec” – sticle de 1.000, 500 și 250 ml, din ce am auzit povestindu-se, ar fi fost un fel de Curaçao. În fine, un aperitiv „vânătoresc” – Carpați, (tip Fernet) la sticle de 1.000, 500 și 250 ml, cca. 45 lei sticla de 1 l.
Coniacuri. Coniacul original, tot o băutură alcoolică „digestivă” (dat fiindcă de obicei se bea după masă) cel provenit din zona orașului Cognac (dep. Charente, reg. Poitou – Charente, Franța) se obține prin distilarea vinului obținut dintr-un anume soi de struguri, (Uni – Blanc) dublu distilat în alambicuri din cupru încălzite cu foc deschis, lichidul obținut, un rachiu de fapt (fr. eau-de-vie) incolor, este învechit ulterior în butoaie de stejar timp de mai mulți ani, perioadă de maturare în care își mai pierde din concentrația alcoolică datorită umidității atmosferice, căpătând culoare și aromă specifică de la lemnul butoiului. Procedeul este cunoscut de secole în România, rachiul obținut numindu-se vinars, termenul provenind din Ardeal, „ars” însemnând distilat în alambic. Primul coniac a apărut în „comerțul socialist” spre sfârșitul deceniului al 5-lea, produs de secția brandy a întreprinderii Zarea, (NI 280 – 58) era un coniac „generic”, fără denumire, (simplu CONIAC pe etichetă) trei stele, (conform clasificării internaționale, *** sau VS – very special – sub doi ani perioadă de maturare) concentrație alcoolică 40 de grade, preț – cca. 56 lei/1.000 ml. Era disponibil în sticle de 1, 1/2 și 1/4 l, precum și 125 ml, o sticlă plată, rotundă, cu dop înfiletat – „portativă” ca să zic așa, încăpând în buzunarul sacoului, preț 7,75 lei. Ulterior a apărut un sortiment superior, „cinci stele” – cu perioadă de maturare mai mare (peste doi ani), preț – cca. 80 lei/1.000 ml. A fost de altfel și cel mai bun coniac produs în România în epoca comunistă, el dispărând din comerț pe la mijlocul anilor ’70. „Cinci stele” era o categorisire autohtonă, în epoca comunistă nu s-a produs niciodată coniac VSOP (very superior old pale – minim 4 ani perioadă de maturare) și nici XO (extra old). De altfel, nici rețetele de preparare nu corespundeau cu cele practicate „la mama lui”, în Cognac, Poitou – Charente, practic, numai 28% din volumul de alcool era obținut din distilarea vinului, restul de 72% era completat cu alcool pur, după care era diluat cu apă distilată, pentru a obține concentrația alcoolică de 40 de grade. Cu certitudine primele coniacuri produse la Zarea aveau o concentrație de distilat de vin mai mare de 28%, nu am reușit să aflu cât, probabil pe undeva pe la 50% maxim. În momentul în care autoritățile franceze au decis să protejeze indicația de origine a celor 15 – 16 mari mărci de coniac (Camus, Hennessy, Martell, Courvoisier și Remy Martin fiind cele mai cunoscute) autoritățile române au trebuit să renunțe la denumirea de coniac, băutura dispărând din galantarele magazinelor. Din acel moment, pe etichetele respective apărea doar denumirea comercială a băuturii, însoțită de o „explicație” de genul „produs superior obținut din distilate de vin după metoda din COGNAC„. (Sic!) Au apărut astfel o serie de coniacuri produse tot la Zarea – băutura Zarea, 42 de grade, 40,50 lei/700 ml și Tomis, 38 de grade, 42 lei/700 ml, 30 lei/500 ml. Cum nici menționarea „metodei” (din Cognac) nu mai era permisă, pe la începutul anilor ’80 apare „coniacul” Ovidiu – vinars obținut din distilat de vin învechit – 38 de grade, 51,50 lei/500 ml. De remarcat scăderea calității (de la 42 la 38 de grade) concomitent cu creșterea de preț, menite să mascheze inflația și degradarea progresivă a nivelului de trai al „oamenilor muncii de la orașe și sate”. Pe la începutul deceniului al optulea a început să se producă coniac și în alte centre viticole. Astfel, va apărea marca „Bastion” la Iași, 36 de grade, la sticle de 500 ml – 57 lei, 700 ml – 80 lei, și 1.000 ml – 113 lei (pe etichetă încă mai era prezentă specificația conform căreia, băutura ar fi fost obținută „după metoda din Cognac”), marca „Drobeta”, la Turnu Severin, de această dată pe etichetă fiind marcat Brandy extra, 42 de grade, 55 lei sticla de 700 ml, „Unirea cinci stele” – 42 de grade, 110 lei sticla de 1.000 ml, și în fine, coniac „Dacia”, 57 lei sticla de 500 ml, la fel „Triumpf” – Bouquet fin, 38 de grade, pentru export, „cinci stele”, același produs probabil. În fine, dar nu și în ultimul rând, un produs realmente „legendar” – datorită sticlei în formă de țărăncuță cu mâinile ridicate deasupra capului, (zisă și Madonna) a fost coniacul Napoca – vinars obținut din distilat de vin înobilat (un singur n – sic!) prin învechire (exista și în varianta „patru stele – obținut prin metoda din Cognac”) – 36 de grade, 700 ml probabil, prețul pe undeva pe la 80 lei. În ultimii ani ai „epocii de aur” va apărea coniacul Murfatlar, (vândut la export sub numele de „brandy Murfatlar”) de asemenea „preparat după metoda din Cognac” – concentrația alcoolică nu era precizată – un „teribil” 182 lei sticla de 700 ml. Alte mărci de „coniac”, apărute spre sfârșitul „epocii de aur”, toate la sticle de 700 ml: Moldova (57 lei), Dunărea (60 lei) și Milcov (67 lei), nu sunt sigur că acestea sunt prețurile exacte, nu am găsit etichetele și scriu din amintiri. Istoria „coniacului” românesc, ca și cea a vermutului, ilustrează cât se poate de bine „talentul” românilor în „a-și fura singuri căciula”. Niște sticle concepute atent de un designer de profesie, la fel și etichetele, o calitate și o concentrație alcoolică garantată, cu distilate din vinuri atent selecționate, și în fine, dar nu și în ultimul rând, comercializarea sub denumirea standard de brandy, poate că ar fi asigurat un oarece succes fără doar și poate, la fel ca și moștenirea câtorva mărci consacrate, dar din păcate nu a fost câtuși de puțin așa, datorită imixtiunii politicului, a lui Nicolae Ceaușescu personal, în procesul de producție, prin „idei prețioase de o inestimabilă valoare teoretică și practică”, cum se spunea în epocă. Cu sticle grotești în formă de țărancă, cu etichete scrise agramat și cu un design de o calitate execrabilă, dependente de capriciile vreunui politruc, nu ajungeam noi nici în veci să egalăm mărcile consacrate în domeniu.
