Roirea albinelor şi procesele care duc la acest fenomen sunt printre cele mai frecvent descrise momente din viaţa coloniei de albine. Totuşi nu există o părere unitară asupra cauzelor ce le declanşează. Relatări integrate cu privire la problema roirii furnizează SIMPSON (1958, 1972). Această nesiguranţă se datorează probabil în cea mai mare parte multitudinii de factori care influenţează comportamentul de roire. Asemenea factori sunt:
Starea coloniei
Când colonia de albine atinge punctul maxim în dezvoltare, şi tendinţa de roire înregistrează maximul . De aceea anotimpul joacă un rol deosebit pentru creşterea mătcilor de roire. În această perioadă este foarte uşor ca spaţiul existent să devină neîncăpător pentru masa de albine care s-a format; după SIMPSON (1972), aceasta este una dintre cele mai importante cauze ale roirii.
Pe lângă strâmtorarea generală are loc şi o supraaglomerare a cuibului de puiet cu albine tinere, care însă nu găsesc destule larve pe care să le îngrijească. Multe albine tinere sunt gonite din cuib şi devin albine roitoare (TARANOV 1947; HAYDAK 1952). În legătură cu aceasta este importantă constatarea că la 40—60 % din lucrătoarele coloniilor gata de roire sunt dezvoltate ovarele (TIVNIN 1926; MARTIN 1963).
Alţi factori favorizanţi sunt:
- oferta bogată de polen,
- culesuri de lungă durată, dar des întrerupte, şi
- vremea nefavorabilă (respectiv o stupină prost adăpostită).
Întrucât aceşti factori pot fi influenţaţi experimental (mărimea spaţiului, cantitatea de albine tinere, hrănirea cu polen), prin intervenţii corespunzătoare se poate declanşa dispoziţia naturală de roire. Aceleaşi intervenţii se practică şi în diferite metode de creştere, pentru crearea „dispoziţiei de creştere”
Dispoziţia coloniei poate fi apreciată în general după unele semne exterioare, cum ar fi:
- cantitatea de albină şi de puiet,
- rezerve de hrană,
- aprovizionarea larvelor cu lăptişor,
- condiţiile de cules în perioada premergătoare, etc.
Dar dispoziţia fiziologică a albinei care îşi găseşte exprimarea în starea de dezvoltare a organelor interne (glande, corpul adipos, ovarele) nu poate fi recunoscută din exterior. Poate că tocmai datorită diferenţelor în această privinţă câteodată în ciuda aspectului lor exterior coloniile nu sunt potrivite pentru creşterea de mătci. Se ştie de mult că în coloniile în care frigurile roitului sunt avansate nu se pot creşte mătci decât foarte greu. Cauza este poate faptul că la albinele din aceste colonii ovarele sunt mult dezvoltate.
Într-o fază anterioară (premergătoare), la începutul pregătirilor de roire, ovarele sunt puţin dezvoltate, dar glandele faringiene au atins dezvoltarea maximă. Această situaţie determină o foarte buna „dispoziţie de creştere”.
Starea mătcii
Vârsta mătcii joacă un rol important pentru crearea tendinţei de roire; coloniile care au mătci mai bătrâne de un an roiesc mai frecvent decât cele cu mătci tinere (SIMPSON 1960). Acest lucru este valabil şi pentru coloniile cu mătci care au un defect corporal (SIMPSON 1960b).
În general se poate spune că orice scădere a mătcilor sporeşte tendinţa de roire. BUTLER (1960) explică aceste fenomene printr-o predare scăzută de substanţă de matcă.
Cauze genetice
Există rase la care înclinarea accentuată spre roire este înnăscută, chiar dacă puterea coloniei este mai scăzută (RUTTNER 1975). Acest lucru este valabil mai ales pentru câteva rase africane (de ex. albina telică), ale căror colonii pot pur şi simplu să se epuizeze prin roire (fratele ADAM 1970). La alte rase în schimb, tendinţa de roire este slabă, de ex. A.m. ligustica sau A. m. carpensis. Dar chiar în cadrul unei rase există diferenţe mari în privinţa tendinţei de roire. De aceea prin selecţie se pot obţine destul de repede deplasări considerabile într-o direcţie sau alta (RUTTNER 1978). În cazul albinei de landă din Nordul Germaniei şi al albinei carnica din sudul Austriei şi din Iugoslavia au rezultat — după apicultura pentru roire practicată timp de secole —, suşe cu o tendinţă de roire extremă, iar pe de altă parte printr-o selecţie consecventă, tendinţa de roire la carnica s-a redus considerabil.
Numărul mătcilor crescute în timpul procesului de roire oscilează în funcţie de rasă între 10 şi 200. Rasele respectiv hibrizii caracterizaţi de un număr mare de botce sunt cele mai potrivite ca familii doici.
