Agrianii
Populaţia tracică a agrianilor a locuit în regiunile muntoase ale Bulgariei de astăzi, cuprinse între munţii Rodopi şi Fluviul Struma, numit în antichitate Strymon. Acest trib este amintit încă în sec.V î.e.n. de către istoricul grec Tucidide. În secolele următoare, agrianii continuă să fie menţionaţi de către istoricii antici, ex.: Polybiu, Ptolomeu. Din toate aceste relatări rezultă că agrianii s-au remarcat prin vitejia lor în războaie şi că au fost recunoscuţi ca buni arcaşi.
Albocensii
Ptolomeu menţionează pe albocensi printre care locuiau în părţile de sud-est ale Daciei. Originea lor dacică nu este pusă la îndoială. Se crede că numele lor provine de la localitatea Alboca, localizată în sudul Banatului de azi.
Ansamensii
Trib localizat, după unele inscripţii din vremea stăpânirii romane în Dacia, pe Someş (numit Samus în antichitate), în nord-vestul Transilvaniei. În plină epocă romană, există atestat epigrafic un sat purtând numele acestui trib: vicus Ansamensium.
Apsinthici
Populaţie tracică menţionată în vechime în bazinul inferior al Fluviului Ebru, pe malul lui drept, deci într-o regiune situată în partea de sud sud-est a Bulgariei (mai târziu acest ţinut este cunoscut sub numele de Corpilica). Centrul acestei formaţiuni tribale a fost localitatea Apsinthis, de la care şi-a luat numele populaţia din jur. Între izvoarele antice care pomenesc pe apsinthici e geograful Strabon, dar inele informaţii au apărut încă din sec.V î.e.n. la Herodot părintele istoriei. Printre altele, acelaşi izvor menţionează faptele că aceşti traci aduceau jertfe omeneşti zeului lor Pleistoros.
Armata – arme
Majoritatea autorilor antici subliniază virtuţile războinice ale daco-geţilor, cu ajutorul cărora s-a creat şi menţinut prestigiul statului dac, fondat în mare măsură pe o bună organizare militară atât ofensivă cât şi, mai ales, defensivă. Ca procedeu tactic de bază, ordinea de bătaie în unghi ascuţit, pentru a străpunge mai uşor liniile duşmane, are similitudini în tacticile scitice cu care războinicii daci au venit deseori în contact, iar sub Decebal exista o armată permanentă care se instruia temeinic şi continuu recrutată pe sistemul teritorial-unional şi pe obşti.
Armata dacă era în majoritate compusă din pedestrime având ca arme principale arcul cu săgeţi otrăvite cu venin de viperă, lănci, suliţe, măciuci, topoare şi la brâuri pumnale scurte şi încovoiate: falx supina iar ca arme defensive nu lipsea scutul. Toţi oamenii valizi îndată ce puteau purta arme participau direct la lupte de regulă în cadrul familiei sau a tribului căruia îi aparţineau. Stindardul de luptă caracteristic era reprezentat de un cap de lup de bronz sau de argint înfipt într-o lance, cu gura deschisă şi limba scoasă şi un trup de şarpe care fâlfâia în bătaia vântului, se umfla şi dădea senzaţia de mişcare. În plus aerul trecea printr-un dispozitiv care producea un şuierat puternic care producea un efect psihologic invers: îmbărbăta proprii oşteni şi îngrozea pe cei ai duşmanului, în plus introducea o stare de nervozitate cailor inamici.
Semnalele de luptă se dădeau cu buciumele şi uneori cu ajutorul cornului.
Sabia – îndoită la vârf, ceea ce îi mărea puterea de impact şi penetrare, uneori în formă de seceră: falx sau sica.
Nobilii mai foloseau şi sabia lungă şi dreaptă de factură celtică iar un alt tip de sabie folosită era cea scurtă şi dreaptă cu două tăişuri împrumutată probabil de la romani.
Lancea – era lungă cu mâner de lemn şi vârf de bronz sau fier.
Suliţa – era de fapt o lance mai scurtă şi mai ascuţită care se arunca cu mâna sau cu balista.
Arcul – cu o bătaie în jurul a o sută şi ceva de metri era o armă de bază în lupta ofensivă iar cavaleria o folosea ca o armă defensivă, săgeţile otrăvite se purtau într-o tolbă la spate, tolbă ornamentată frumos.
Praştia – cu ajutorul căreia se aruncau pietre sau plumbi ascuţiţi la ambele capete.
Scutul – de formă ovală era de asemenea frumos împodobit cu figuri geometrice sau florale.
Coiful – era folosit doar de pilleaţi, comaţii luptând adesea doar cu capul gol rar căptuşind căciulile cu pâslă.
Lorica – cămaşă de zale compusă din verigi de fier era purtată de călăreţi iar ca un obicei împrumutat de la sarmaţi uneori se purtau zale complecte pe tot corpul care acopereau chiar şi calul. Aceşti călăreţi se numeau catafractari.
De către marea masă de luptători intens folosite erau: toporul de bronz mai des de fier, măciuca şi ciomagul.
Pe lângă infanteria care era unitatea de bază pentru acţiunile duse în teren accidentat dacii aveau şi unităţi de cavalerie.
Artacii
Ramură munteană a moesilor, care locuiau între Traiana şi Philippopolis (actualele oraşe Stara Zagora şi, respectiv, Plovdiv). Foarte războinici, aşa cum relevă istoricul grec Dio Cassius (c.155-c.236 e.n.), artacii s-au ridicat împotriva cuceritorilor romani, dar în anul 28 î.e.n., au fost învinşi de proconsulul Marcus Licinius Crassus. Pe o inscripţie găsită la Plovdiv şi semnificativă pentru împământenirea unor zeităţi greceşti la mitologia locală, Hera are atributul de artakene, adică “a artacilor”.
Astii
Trib tracic localizat în apropierea coloniei greceşti Apollonia Pontică (azi Sozopol, Bulgaria), “puţin mai retras în sus de la mare”, aşa cum ne informează Strabon.
În câteva locuri din apropierea litoralului, inclusiv pe teritoriul ocupat de asti s-au descoperit în mai multe rânduri “tezaure” conţinând vârfuri de săgeţi din bronz, turnate anume ca piese de schimb premonetar. S-a emis ipoteza că astii ar fi fost producătorii şi purtătorii acestor mijloace de schimb. Pe baza unor date mai recente, majoritatea cercetătorilor înclină însă să accepte o altă explicaţie şi anume că turnarea acestor vârfuri de săgeţi s-a făcut în principal, în atelierele coloniilor greceşti milesiene: Olbia, Histria şi Apollonia.
Tot de la Strabon ştim că astii au fost piraţi temuţi şi că jefuiau pe cei care debarcau pe coasta pustie şi stâncoasă a promontoriului Thynias. Potrivit unei alte ipoteze, astii ar fi creat un mare regat, ce ar fi luat locul celui al odrisilor jucând un important rol istoric în epoca elenistică. Dar faptele în sprijinul acestei supoziţii ne apar insuficiente. Cert este că astii au dominat litoralul amintit, dominaţie uşurată mult de dispariţia regatului celţilor din Tylis (pe la 218 î.e.n.) şi de decăderea Apolloniei. În anul 108 î.e.n. consulul Cneius Manilus Vulso a intrat în conflict cu astii. Sub Imperiul roman, ţinuturile astilor au devenit un domeniu al provinciei Tracia, cuprinzând şi zona păduroasă de la vest de munţii Istranca.
Din relatarea lui Procopius, apărută în 551 e.n., reţinem o ultimă informaţie privind regiunea care ne interesează, în 550 e.n., “sclavinii (slavii) jefuiră în voie şi ţara numită Astica, rămasă până atunci nepustiită, şi de aceea avură prilejul să găsească acolo pradă bogată. Răvăşiră astfel un ţinut întins şi ajunseră până la Zidurile cele Mari, cale de ceva mai mult de o zi depărtare de Bizanţ. Nu mult după aceea oastea romană se luă pe urmele năvălitorilor şi se întâlni cu o parte din ei; se încăierară pe neaşteptate şi (romanii) îi puseră pe fugă”.
Ausdecensii (usdecensii)
Puternic trib tracic, care a locuit la nord de munţii Haemus (Balcani), între râurile Utus (Vit) şi Asamus (Osem) afluenţi ai Dunării. Prin secolele I-II e.n. romanii i-au colonizat şi împroprietărit pe ausdecensi la sud de Adamclisi şi în alte părţi ale Dobrogei, în mijlocul populaţiei geto-dacice, ostilă stăpânirii romane. Se înţelegecă asemenea împroprietăriri au dat naştere unor ascuţite lupte pentru pământ între geto-dacii autohtoni şi tracii balcanici, deveniţi instrumente ale dominaţiei romane la Dunăre.
În urmă cu 75 de ani, istoricul Gr.G. Tocilescu a descoperit în satul Cetatea din judeţul Constanţa un stâlp de piatră gravat cu o inscripţie în limba latină şi în care este vorba despre astfel de împroprietăriri. În traducere, texul acestei inscripţii care, la vremea respectivă, a fost publicat cu mult lacune de lectură şi pe care am izbutit să-l definitivez, sună astfel: “S-au aşezat stâlpii de hotar al teritoriului comunităţii ausdecensilor, înspre daci. Caius Vexarus a delimitat hotarele, în conformitate cu actele de proprietate ale comunităţii. Dacii sunt obligaţi să iasă dincolo (de aceste semne). Stâlpii de hotărnicie ai teritoriului comunităţii să fie respectaţi. Messalla Pieror (?) a înfipt (în pământ) stâlpii de hotar ai teritoriului. Ordinul fiind dat de către Helvius Pertinax, guvernatorul de rang consular (al provinciei Moesia Inferior), s-a executat de Anternius Antonius, comandantul cohortei I de cilicieni”.
Este deci vorba despre un litigiu de propietate între geto-dacii şi tribul tracic al ausdecensilor.
Inscripţia datează din anii 177-179 e.n., perioadă în care, după aflăm din alte documente, Pertinax cumula funcţiile de guvernator al provinciilor Moesia Inferior, Moesia Superior şi al celor trei Dacii. Din textul menţionat rezultă că tracul C. Vexarus, un fel de inginer hotarnic, ajutat de un alt trac. Messalla Pieror (?), a redelimitat teritoriul, aşezând din loc în loc, stâlpi de hotărnicie. Pentru ca în timpul acestei acţiuni să nu se producă încăierări între părţile în litigiu, prudentul guvernator Pertinax a ordonat tribunului Anternius Antonius, care comanda cohorta I de cilieni, cu garnizoana la Tomis (Constanta), să fie prezent la faţa locului cu soldaţii săi. Inscripţia este categorică faţă de daci, cărora li se ordonă să “iasă” din teritoriul acordat ausdecensilor şi, pe viitor, să le “respecte” pământul.
În Dobrogea s-au găsit şi alţi stâlpi de hotărnicie, care reflectă o aprigă luptă pentru pământ între băstinaşii geto-daci şi coloniştii de tot felul, veniţi o dată cu acvilele Romei. Doar poetul Ovidiu, în exilul său tomitan, a manifestat simpatie faţă de acesti autohtoni dârji, exploataţi în vremea stăpânirii romane pentru că se opuseseră legiunilor imperiale, atunci când acestea pătrunseseră între Dunăre şi mare. Aşa se explică de ce, în momentele de criză ale Imperiului roman (năvala costobocilor din anul 170 e.n., războaiele cu marcomanii şi sarmaţii ale împăratului Marcus Aureliu ş.a.) geto-dacii din această parte a Moesiei au căutat să reintre în posesia pământurilor ce le fuseseră răpite. Ei n-au constituit o minoritate de daci alungaţi de peste Dunăre de către Traian, cum gresit afirmă istoricul. A. Alföldi, ci s-au aflat aici încă din vremea expediţiei lui Darius I (514 î.e.n.) opunându-se invaziei persane, fiind “cei mai bravi şi mai drepţi dintre traci”, după aprecierea lui Herodot.
Bebricii
Populaţie de origine tracă. A locuit în Bitinia şi în Mysia, într-o regiune de pe ţărmul Hellespontului şi din preajma cetăţii Lampsakos, regiune cunoscută în antichitate sub denumirea de Bebrycia. Era situată în partea de nord-vest a Turciei de astăzi, în zona de coastă. Izvoarele istorice păstrate reţin doar faptul că printre divinităţile cărora li se închiau această populaţie se număra şi Priap. O localitate antică, situată pe coastele sud-estice ale Mării de Marmara, înspre strâmtoarea Dardanele, purta chiar numele acestei zeităţi. Ea se afla în apropiere de locul unde râul Granicus (azi Cian) se vărsa în Marea de Marmara. În ciocnirile pe care le-au avut cu populaţiile învecinate, printre care bitinii şi frigii, bebricii au fost înfrânţi şi li s-a pierdut urma.
Bendis
Zeiţă din mitologia tracă, adorată de geto-daci ca zeiţă a Lunii, a pădurilor şi a farmecelor. Bustul de bronz descoperit la Piatra Roşie o înfăţişează cu sânii proeminenti cât şi afirmaţia lui Herodot (Istorii, IV, 94;V,7) care sustine că era adorată de femeile trace indică faptul că era o zeiţă a dragostei, a maternităţii, a feminităţii în general.
Biefii
În lucrarea sa Getica (1926), Vasile Pârvan situa acest trib dacic în afara Transilvaniei şi Olteniei. Era o reinterpretare corectă a lui Ptolemeu, care grupase neamurile Daciei preromane şi aşezase pe biefi undeva la nord de buridavensi (III,8;3). Plasarea acestui trib în nord-estul Banatului, pare cea mai apropiată de realitate.
Bisaltii
Neam care a dat numele ţinutului Bisaltia (după Herodot), aflat pe ambele maluri ale fluviului Strymon (azi Struma, în Bulgaria şi Grecia). Bine plasaţi în apropierea celebrelor mine din Pangeu, bisaltii au emis, între circa 500-480 î.e.n., octodrahme de argint de 28-29g, având reprezentat pe avers un călăreţ în picioare lângă calul său, ţinând în mână două lăncii lungi, iar pe revers un pătrat adâncit, împărţit în patru sectoare. Pe aversul unor exemplare era gravată, în litere greceşti, legenda BIS ALTIKON. Asemenea monede au fost găsite, alături de altele, în mai multe tezaure importante ca cele descoperite la Stip, în sudul Iugoslaviei, pe coasta Asiei Mici (Iordan lângă Bostra şi Massayaf, în nordul Feniciei), în apropiere de Ecbatana (Hamadan, în Iran), sau în Egipt.
În vremea celui de-al doilea război medic (sec. V î.e.n.) bisaltii au avut o atitudine favorabilă faţă de greci şi ostilă faţă de persani. Ştim aceasta de la Herodot, care ne povesteşte o cumplită întâmplare: ” În acelaşi ţinut, regele trac care domnea peste bisalti şi crestoni săvârşi un lucru neobişnuit de crud. Cum el însuşi făcuse cunoscut lui Xerxes că nu se învoia să-i fie rob şi pribegi pe înălţimile munţilor Rodopi, aşişderea nu îngădui nici copiilor săi să pornească cu război împotriva Elladei. Aceştia însă, fie din îndărătnicie, fie din dorinţa fierbinte de a vedea războiul, îi însoţiseră pe perşi. Când se întoarseră acasă, tuturor celor şase care scăpaseră vii şi nevătămaţi, tatăl lor le scoase ochii pentru vina ce-au avut-o”.
După cum ne spune Tucidide, bisaltii şi triburile tracice învecinate locuiau în cetăţi mici, iar dacă este să-i dăm crezare lui Herodot, măcar pentru perioada veche, nu agricultura ar fi fost ocupaţia lor de predilecţie, ci, aşa cum par să confirme şi câteva versuri din Virgiliu (Georgicele), mai degrabă creşterea vitelor. Ceva mai târziu însă, ţinutul locuit de ei apare la Titus Livius ca “bogat în cereale şi metale”. În vremea regilor macedoneni Alexandru I (495-454/51 î.e.n.) şi Perdiccas (451 ?-414 î.e.n.), se presupune că bisaltii ar fi făcut parte din regatul Macedoniei. Marile interese care se încrucişau şi se ciocneau în zona bogatelor mine din munţii Pangeu, râvnite de thasieni şi de atenieni au făcut ca dominaţia politică macedoneană în regiunea de la gurile Fluviului Strymon să fie adesea ameninţată, suveranii macedoneni Filip II (359-336 î.e.n.) şi Alexandru cel Mare (336-323 î.e.n.) având de luptat cu triburile de aici.
De la Titus Livius, aflăm că, după victoria romană de la Pydna (168 î.e.n.) Bisaltia întreagă, “locuită de bisalti, bărbaţi foarte curajoşi”, a intrat în alcătuirea primei regiuni a Macedoniei “libere”.
Bistonii
ÎN VERSURILE LUI Ovidiu (43 î.e.n.), poetul latin exilat la Tomis în sec.I e.n., apar ca un leit-motiv, mai ales în “scrisorile lui Pont”, cuvintele biston, bistonian etc., autorul având în vedere neamurile traco-getice, fără alte precizări. În realitate, încă înainte de Ovidiu, bistonii au fost cunoscuţi ca o populaţie tracică de la marea Egee, din zona oraşului antic Abdera. Probabil că, în vremea poetului, cuvântul definea doar anumite caracteristici specifice tracice, neamul biston pierzându-se treptat în masă de triburi sud-tracice, unele grecizate, iar altele, mai târziu, în curs de romanizare. Aşa se face că, în sensul generic amintit mai sus, Ovidiu scrie despre “copitele calului bistonian” sau despre ţara bistonilor mândră de talentele lui Cotys, fiul regelui get Roemetalces.
Magistrat al oraşului Callatis (Mangalia), Cotys nu era doar un om politic respectat, dar şi un om de cultură elenă şi poet lăudat de Ovidiu.
Un alt poet latin, mai puţin cunoscut, Silius Italicus (25-101 e.n.), ne-a lăsat un detaliu semnificativ despre bistoni, scriind că aveau săbii încovoiate. Poate că la el, ca şi la Ovidiu, numele tribului are tot o valoare generică pentru traci, după cum, mult mai târziu îl întâlnim cu acelaşi sens la Claudius Claudianus (sec.IV-V e.n.) şi el poet de limba latină. Momentul evocat de acesta se fixează în anul 391, când împăratul Theodosiu I cel Mare a înfruntat “turmele blonde”, adică pe goţii care “acoperiseră câmpiile bistone”.
Bitinii
Au locuit în nord-vestul Asiei Mici. După unele izvoare istorice, au fost de origine tracică. Iată ce aflăm de la Herodot în acest sens. Tracii luptau purtând pe cap căciuli de vulpe, pe trup tunici şi se înfăşurau cu zeghi pestriţe, iar pe pulpe şi în picioare aveau încălţări din piei de căprioară. Purtau suliţi, scuturi uşoare şi săbii mici. Acestia, trecând în Asia, s-au numit bitini; mai înainte după cum spun ei, se numeau strimoni, locuind pe râul Strymon…” (astăzi Struma: traversează Bulgaria şi Grecia). Aceste migraţii se petrecuseră cu aproape trei veacuri înaintea lui Herodot, în sec.V populaţiile respective având deja arii stabilite şi destul de bine delimitate. Folosind argumente lingvistice, între care predomină toponimele, Vasile Pârvan afirma încă în 1926: “Elementul dacic a fost precumpănitor în migraţia geto-scitică spre Macedonia, Rodopi, valea de jos a Hebrului şi chiar Bitinia şi nord-vestul Asiei Mici (Getica).
Briantii
Populaţie tracică menţionată de Herodot (VII, 108) ca locuind pe coasta tracică a mării Egee, în faţa insulei Samotrace. Tot aici mai locuiau şi ciconii, o altă populaţie tracică. Briantii continuă să fie menţionaţi şi de alte izvoare antice din secolele următoare. Ne limităm să amintim pe Titus Livius (XXXVIII, 41, 8) şi pe Plinius (Naturalis historia, IV, 41), la care apar sub denumirea de priantae.
Brigii
Sunt cunoscuţi ca populaţie din Asia Mică de origine tracică; ulterior plecării lor din Europa, au primit numele de frigieni. Brigii sunt de neam tracic, o spune Strabon, “ca şi migdonii, bebricii, medobitinii, bitinii, tinii, la care îi adaug şi pe mariandini. Ei au părăsit cu toţii ultimii Europa, iar moesii au rămas pe loc”. Aceste informaţii sunt reluate, mai târziu, şi de Plinius cel Bătrân, ambii autori referindu-se, de fapt, la evenimente istorice petrecute în două etape: unele grupuri de traci au migrat spre Asia Mică prin sec.XII î.e.n., împinşi de ilirii care pătrunseră în Balcani, iar altele, prin sec.VII î.e.n., între acestia fiind şi bitinii. Dacă admitem identitatea dintre brigi şi frigieni – păstrând proporţiile evoluţiei istorice – informaţiile lingvistice parvenite de la această populaţie ne apar interesante. Limba frigiană e cunoscută din inscripţiile bilingve din sec.III î.e.n., şi există informaţii că în sec. V e.n. era încă vorbită; astfel, Socrates Scolasticul (380-439) afirmă că episcopul arian Selinas, născut din tată got şi mamă frigiană, slujea în biserică în ambele limbi ale părinţilor.
Carpii
Populaţie de origine dacică. În secolele II-III e.n. au locuit teritoriul de la est de Carpaţi până la Nistru. După unii cercetători, denumirea de carpi vine de la Carpates (munte), nume ce derivă fie din rădăcina sker=”a tăia”, fie din alfabetul Karpë, Karme (karp-m)=”stâncă; după alţii, el ar deriva din rădăcina indo-europeană Kar=”a lăuda”. Indiferent dacă numele carpilor vine de la Carpates (munte), ori de la forma indo-europeană Kar, un lucru este sigur şi anume că populaţia carpică a locuit în preajma munţilor Carpaţi. V. Pârvan şi alţi istorici consideră însă că munţii Carpaţi au luat numele de la carpi.
Majoritatea cercetătorilor, români şi străini, au presupus originea dacică a carpilor pornind de la interpretarea unor izvoare literare. Astfel, denumirea de carpo-daci, folosită de istoricul antic Zosimos (IV, 34,6), a fost tradusă prin “carpii de origine dacică”. Originea dacică a carpilor poate fi, însă, dovedită cu prisosinţă pe cale arheologică.
Analiza atentă a izvoarelor scrise (antice) şi a datelor arheologice sprijină autohtonia carpilor în spaţiul est-carpatic românesc şi infirmă ipotezele conform cărora carpii au venit din nord sau din est pe actualul teritoriu al Moldovei. Acei problematici calipizi, amintiţi de învăţaţii antici Herodot (IV,17), Strabon (XII, 3,21) şi Pomponius Mela (II,1,7) ca şi carpizii întâlniţi la Ephoros (frag.158,78) şi Pseudo Scymnos (842-844), nu sunt carpi, aşa cum consideră majoritatea cercetătorilor (W.Tomaschek, E.H.Minns, V.Pârvan, etc.) ei pot fi, cel mult, triburi înrudite cu carpii. În felul acesta nu mai putem susţine că cele mai vechi izvoare literare îi fixează pe carpi în sud-vestul Ucrainei.
Urmele carpilor au fost identificate pe teritoriul Moldovei în cca. 200 puncte, majoritatea concentrându-se în zona subcarpatică şi centrală a provinciei, acolo unde au fost îngropate (tot de carpi) şi cele mai multe tezaure monetare (romane). Vestigii ale civilizaţiei carpilor s-au descoperit şi în zona dintre Prut şi Nistru.
Organizaţi într-o puternică uniune tribală, carpii, au dominat, din punct de vedere economic, politic şi militar, atât unele triburi de origine dacică (dacii liberi din Muntenia), cât şi populaţiile “barbare” pătrunse în zona extracarpatică a României, din rândul cărora amintim pe sarmaţi.
După înfrângerea costobocilor de către romani şi asdingi (anii 170-172) carpii au fost nu numai cei mai puternici dintre dacii liberi, ci şi cei mai periculoşi duşmani ai Imperiului roman la Dunărea de Jos (Iordanes, Getica, XVI,91;CIL,III, 12455, etc.) Ei au atacat în repetate rânduri imperiul fie singuri, fie în alianţă cu sarmaţii, goţii şi alte seminţii. Izvoare literare şi epigrafice (texte, inscripţii pe unele stele funerare, diplome militare, etc.) consemnează numeroase conflicte în secolele III-IV e.n. (anii:214-238, 245-247, 272, 295-297, 302-303, 306-311, 313-318). Ca urmare a victoriilor obţinute asupra carpilor, unora dintre împăraţi li s-a conferit titlul onorific de Carpicus Maximus (Filip Arabul, Aurelian, Diocletian, Maximian, Constantius Chlorus şi Constantin cel Mare). În urma acestor conflicte, o bună parte dintre carpi au fost transferaţi în Imperiul roman, iar alţii au continuat să trăiască pe teritoriul lor de baştină, alături de goţi şi huni, aşa cum arată ştirile literare antice şi datele arheologice. Teza conform căreia întreaga populaţie carpică a fost transferată în imperiu: Carporum natio translata omnis in nostrum solum sau Carporum gens universa in Romania se tradidit (Aurelis Victor, Caesares, 39, 43; Consularia Constantinopolitan, ad. A. 295-MGH, IX, 230), nu mai poate fi susţinută.
Între carpi şi romani au existat şi relaţii paşnice, fapt dovedit de o serie de materiale arheologice şi tezaure monetare romane (peste 75) descoperite în teritoriul carpis. Unele dintre tezaure provin, probabil, din vânzarea unor produse, iar altele din subsidii plătite de romani, carpilor.
Cultura carpică, datată între anii 107-319, este dacică în esenţa ei şi poate fi considerată ca o formă evoluată a La Tene-ului getodacic, căreia i s-au adăugat influenţele romane şi sarmatice. Este una din cele mai frumoase culturi materiale cunoscute de-a lungul istoriei, fapt ce atestă deopotrivă talentul şi hărnicia oamenilor care au creat-o, cât şi treapta de civilizaţie pe care au atins-o.
Carpii sunt menţionaţi pentru ultima dată în anul 381 de către istoricul grec Zosimos (IV, 34,6) sub numele de carpo-daci. La acea dată, alături de huni şi sciri, ei au făcut o nouă incursiune în imperiu şi au fost respinşi de împăratul Theodosiu I, fiind obligaţi să se întoarcă în locurile de unde veniseră. Istoricul antic a folosit denumirea de carpo-daci pentru a arăta că cei alungaţi la nord de Dunăre au fost carpii din Dacia şi nu cei care se aflau în imperiu, transplantaţi aici la sfârşitul sec.III şi începutul sec.IV.
Sensibili şi receptivi la influenţa romană, într-o măsură mai mare au asimilat treptat numeroase grupuri de populaşii migratoare şi au contribuit din plin la etnogeneza poporului român. Pătrunzând pe teritoriul fostelor provincii romane Dacia şi Scythia Minor, ei au revitalizat elementul daco-roman şi l-au făcut să reziste şi să iasă victorios din confruntarea cu neamurile germanice şi cu alţi migratori. Carpii au cunoscut atât romanitatea, cât şi aşa-zisa “barbarie”, dar au optat, până la urmă, în favoarea celei dintâi.
Caucoensii
Autorul antic care a menţionat existenţa tribului dacic al caucoensilor a fost geograful grec Ptolemeu. Localizaţi de Vasile Pârvan în “regiunea de munte din Neamţ şi Bacău şi ţinutul spre apus din ţara secuilor”, (Getica) caucoensii au fost vecinii de sud ai costobocilor, care au locuit în nordul Moldovei, inclusiv în partea carpatică şi dincolo de Siret până la Nistru, ceea ce ne face să adăugăm, în mod logic, la zona locuită de tribul caucoensilor, şi în centrul Moldovei. La aceeaşi concluzie ne aduce şi harta ce însoţea textul operei geografice a lui Ptolemeu, pe care alte triburi vecine sunt amplasate în aşa fel, încât se poate deduce existenţa, în centrul Moldovei, a caucoensilor. O seamă de diferite alte aprecieri referitoare la acest trib sunt greu de acceptat, datorită puţinelor informaţii de care dispunem.
Cavalerul Trac
Zeu tânăr aparţinând pantneonului mitologic trac din aria balcanică şi danubiană reprezentat călare îndeosebi pe fond cinegetic.
Deşi atributele şi originea sunt obscure, pare să fi fost rezultatul unui sincretism rapid datorat penetraţiei, romane în ariile cultului său. Sunt argumente că ar fi patronat războiul şi cultul funerar dat fiind aparitia pe un număr mare de stele funerare târzii.
Iconografia locală l-a păstrat sub forma Sf.Gheorghe (C.R. Vulcănescu, mitologia romană, Bucureşti, 1995.)
Pe teritoriul României au fost găsite peste 200 de imagini de epocă, atestând cultul Cavalerului Trac în Dobrogea, Oltenia, Transilvania.
Ceiagisii
Printre ultimele nume de triburi dace întâlnite în Geografia se află şi neamul ceiagisilor. Ei sunt amintiţi alături de piefigi şi se apreciază, după cercetările lui V.Pârvan (Getica), că ar fi locuit la sud de potulatenşi, adică în sud-vestul Munteniei şi sud-estul Olteniei (cursul inferior al Oltului).
Costobocii
Triburi de daci liberi care au locuit în partea de nord şi nord-est al Daciei. Apartenenţa lor etnică poate fi dovedită cu prisosinţă pe cale arheologică. Astfel, cultura Lipiţa, ai cărei creatori sunt consideraţi costobocii, este o cultură prin excelenţă dacică, fapt subliniat de toţi cercetătorii buni cunoscători ai materialului arhelogic. Descoperirile arheologice ajută şi la localizarea costobocilor, problemă controversată şi greu de rezolvat pe baza izvoarelor literare antice. Aria de răspândire a culturii Lipiţa cuprinde bazinul superior şi mijlociu al Nistrului şi cel superior al Prutului, respectiv regiunile Stanislav, Lvov şi Cernăuţi, din vestul Ucrainei, afectând deopotrivă Maramureşul (istoric) şi Bucovina.
Materialul arheologic din faza mai veche (sec.I î.e.n.-I e.n.) îşi găseşte analogii în aşezările de tip Poiana-Răcătău-Tinosul, iar cel din faza mai nouă (sec.II-III.e.n.) în cadrul culturii carpice, unele deosebiri explicându-se prin situarea culturii Lipiţa la periferia lumii geto-dacice.
Costobocii se impun, pe plan istoric, în special în sec.II, când o serie de izvoare literare şi epigrafice antice vorbesc despre incursiunile făcute de ei în Imperiul roman. Cel mai puternic atac a fost cel din anul 170, când pătrund în Moesia Inferior, Thracia şi Macedonia, ajungând până în Ellada şi profanând templul din oraşul Eleusis. Trecerea costobocilor, prin Moesia Inferior, respectiv Dobrogea, este mentionată de două epitafe descoperite la Adamclisi. După alungarea lor din imperiu, romanii I-au îndemnat pe asdingi, de neam germanic, să-iatace pe costoboci. În urma înfrângerilor suferite în anii 170-172, o parte din costoboci s-au refugiat pe teritoriul carpic, ia alţii au continuat să trăiască pe teritoriile de baştină, alături de nou veniţii de neam germanic şi sarmat.
Nordul Moldovei, zonă de interferenţă între cultura carpică şi cea de tip Lipiţa, a fost dominat de costoboci până în anul 170 e.n., după această dată intrând sub controlul carpilor, aşa cum arată descoperirile arheologice. Costobocii, ca şi carpii, au lăsat o bogată moştenire perioadei de început a migraţiei popoarelor. Prin acţiunile militare întreprinse în sec.II-III e.n.,costobocii şi carpii au fost adversari redutabili ai Imperiului roman.
Cotensii
Trib menţionat de Ptolomeu în rândul principalelor neamuri geto-dacice. Geograful grec îl dispune, ca şi pe cel al buridavensilor, la sud de ratacensi, cancoensi şi biefi. Dealtfel, V.Pârvan îi şi numeşte “enigmaticii cotensi” şi îi localizează în E Daciei, respectiv în S-Moldovei. Cercetările arheologice din această parte a Daciei pledează pentru includerea cotensilor printre neamurile de origine geto-dacică.
Crobizii
Judecând după mărturiile lui Herodot, Pseudo-Skymnos, Hecateu, Ptolomeu, Athenaios şi ale autorului, rămas necunoscut, al Periplului Pontului Euxin, crobizii sunt un neam tracic care locuia la sud de Dunăre (Hecateu), fie între Tomis şi Callatis (Strabon) fie lângă Dionysopolis (Pseudo-Skymnos). Această localizare îi face pe învăţaţii moderni să-i considere geţi, locuitorii principali ai ţinutului dintre munţii Carpaţi şi Haemus. V. Beşevliev, renumit lingvist bulgar, consideră că toponimele terminate din dina (Adina, Amlaidina – astăzi probabil localitatea 23 August din Constanţa şi Mangalia – şi Asbolodina – menţionată în teritoriul callatian) pot fi atribuite crobizilor, ceea ce, după cum se vede, ar coincide cu localizarea acestora de către Strabon.
Despre istoria acestora nu ştim decât că au avut un conducător, Isanthes renumit pentru frumuseţea, puterea şi bogăţia lui (mărturia se găseşte la istoricul Phylarchos şi la Athenalos). Lexicograful bizantin Suidas le atribuia credinţă în nemurirea sufletului, larg răspândită la neamurile getice.
Dantheletii
Herodot îi situează pe dantheleti la izvoarele Strymonului (Struma), dar Strabon îi localizează, împreună cu corallii, şi bessii, între Munţii Haemus şi Pont. De la istoricul grec Polibiu (203-120 î.e.n) aflăm că regele macedonean Filip V a întreprins, în anul 183 î.e.n., o incursiune prin mijlocul Traciei spre teritoriile odrisilor, bessilor, şi ale dantheletilor, jefuindu-le satele şi locuinţele.
Împreună cu dardanii şi scordiscii, dantheleti au atacat în anul 85 î.e.n. Macedonia, fiind respinşi de generalul roman Sylla. Mai târziu bastarnii au pustiit ţinuturile dantheletilor, conduşi pe atunci de un rege orb, Sitas. În sprijinul lor, după cum relatează Dio Casius, a venit în anul 29 î.e.n., Marcus Licinius Crassus, care a urmărit pe bastarni până la gurile Dunării. De la acelaşi istoric mai aflăm că bastarnii i-au atacat din nou pe dantheleti, răzbunându-se pentru cele îndurate de pe urma romanilor. Împreună cu scordiscii, dantheletii au întreprins, în anul 16 î.e.n., o campanie de jaf în Macedonia. În epoca Imperiului roman, teritoriul dantheletilor a devenit unul dintre punctele strategice principale ale provinciei Tracia. Numele lor apare şi în Tabula Peutingeriană. Ca soldaţi, dantheletii sunt menţionaţi în legiunile romane de pe limesul de la Rhin.
Deceneu
Sacerdot dac zeificat, mare preot în timpul lui Burebista păstrând totuşi structura de erou civilizator.
După Iordanes, Deceneu era un om de o vastă erudiţie care a avut un rol principal în instruirea spirituală a stratului ierarhic superior de sacerdoţi şi nobili daci. Observând înclinatia lor de a-l asculta în toate şi inteligenţa lor nativă, el i-a iniţiat aproape în toată filozofia, căci era un maestru priceput în aceasta. El i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în fizică făcându-i să trăiască potrivit cu legile naturii, pe care Goţii (Geţii) transcriindu-le le păstrează până azi (sec.VI) cu numele de Belagines, i-a învăţat logica făcându-i superiori celorlalte popoare în ce priveste mintea, arătându-le practica, i-a îndemnat să-şi trăiască viaţa întru fapte bune; demonstrându-le teoria, i-a învăţat să contemple cele 12 semne ale zodiacului, iar prin ele mersul planetelor şi toată astronomia, lămurindu-i cum creşte şi scade discul lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura rotunjimii pământului şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele 345 de stele trec de la răsărit la apus, ca să se apropie sau să se depărteze de polul ceresc (Getica, XI, 69-70).
Ca mare preot şi ca vicerege, apoi rege el însuşi, Deceneu a dispus de o dublă autoritate morală şi politică (organizându triburile şi casta sacerdotală).
Derronii
Trib tracic nemenţionat de izvoarele literare antice şi identificat de savanţi cu ajutorul monedelor de argint pe care le-a emis între anii 520-500 î.e.n. Sunt cunoscute 2 tipuri principale de monede, în greutate de cca. 40,5 g (dodecadrahme) – cele mai grele dintre emisiunile triburilor tracice – sau de cca. 28 g (octodrahme), cu legenda derro (în transcriere latină).
Monede de acest fel sunt prezente în tezaurele de la Ishtib (sudul R.S.F.Iugoslavia), Velicikovo (Bulgaria) şi din Egipt, unde apar împreună cu alte emisiuni monetare, găsite la Fayum, Zagazig şi Asyut (ultimul tezaur – descoperit în 1968-1969). Deoarece unii scriitori antici, printre care se numără Strabon şi Pomponius Mela, vorbesc despre un munte Derris, situat în Sithonia, în partea centrală a Peninsulei Chalcidice, n-ar fi exclus ca derronii, dacă ţinem seama de activitatea lor monetară, să fi locuit într-o zonă din vecinătatea acestuia, nu prea departe de regiunea minieră a Pangeului (azi în Grecia).
Derzelas
Zeu aparţinând mitologic daco-getice având un cult de origine autohtonă. Este considerat fie un zeu al sănătăţii, al energiei vitale umane (I.I. Russu) fie o divinitate subpământeană (I.H. Crişan). Un templu al lui Derzelas s-a zidit la Histria în sec.III. î.e.n.
Dionii
Unul dintre importantele neamuri din Munţii Rodopi, aşezaţi în număr mare, pe cursul superior al râului Nestos (Mesta), aşa cum precizează în sec.V îe.n. Tucidide. Li se mai spunea şi machairophorii, adică purtătorii de săbii scurte şi încovoiate”. Dioii se numără printre triburile trace care şi-au păstrat independenţa faţă de regatul odrisilor, angajându-se în armata lui Sitalkes.
Unii istorici consideră pe dioi o ramură a bessilor, ca urmare a denumirii de diobessi folosită de Plinius cel Bătrân, în Istoria naturală, denumire care desemna populaţia tracă din preajma izvoarelor şi de pe cursul superior al Fluviului Hebrus. După părerea lui V. Pârvan, dioii menţionaţi de Tucidide ar putea fi identificaţi cu o populaţie dacică. Stăruinţa cu care revine totuşi în izvoare localizarea dioilor între Srtymon şi Hebrus pare să nu lase nici o îndoială asupra originii lor sud-tracice.
Gebeleizis
Zeu al cerului înnourat şi pluvial în mitologia daco-getică, diriguitor al furtunii şi al fulgerelor, în onoarea sau împotriva căruia dacii trăgeau cu săgeţi, considerat uneori şi zeu al luminii, fiind un zeu important.
Herodot îl aminteşte (Istorii IV, 94) citindu-l după Zamolxes, context din care rezultă că ar fi două ipostaze ale aceluiaşi zeu uranian şi veche divinitate daco-getică, patronul aristocraţiei, care ulterior, datorită dezvoltării religiei a suportat un sincretism cu Zamolxis, probabil sub presiunea teologică a preoţilor.
Iambatoules, Zeu cu atribute incerte.
Harpii
Trib carpic (sau înrudit cu carpii) de origine traco-getică, care în secolele II-III e.n. a locuit la nord de gurile Dunării, în zona dintre Prut şi Nistru. Ptolemeu vorbeşte în Geografia sa de un “oraş” Harpis. Prezenţa unei populaţii getice în această regiune, respectiv carpi sau harpi, ne este atestată şi arheologic de ceramica descoperită într-o serie de morminte din zona amintită.
Kogaionon
Munte sacru din mitologia daco-getică, în masivul căruia se localizau sediul şi sanctuarul lui Zamolxis cât şi locuinţa Marelui Preot dac. Cea mai probabilă localizare e vârful Omul din Bucegi.
Ktistai
Sectă de anahoreţi daci (Stabon în Geografia, VII;3;3).În traducerea lui I.I. Russu “Ktistai” înseamnă “strălucitorii”. O altă denumire a lor este kapnobatai tradus de V. Pârvan prin “călători prin fum”.
Ioseplus Flavius (Antichităţi iudaice, XVIII;1;5;22) folosind pentru aceiaşi tagmă cuvântul: pleistoii îi compară cu secta esenienilor.
Laii
Vechi trib traci menţionat încă de Tucidide (II, 96). Informaţia este reluată mai târziu, în sec.VI e.n., de compilatorul Stefanos din Bizanţ, cu explicaţia că laii sunt un neam peonic. Monedele proprii apar în sec.V î.e.n. de-a lungul râurilor Strymon (azi Struma) şi Axios (azi Vardar). În timpul stăpânirii romane, o parte a acestei populaţii a fost transplantată în Dobrogea, deopotrivă cu bessii. Îi găsim atestaţi pe teritoriul histiran în 198-248 e.n. alături de cetăţeni romani, în satul Secundini (vicus Secundini) şi, eventual, în aşa-numitul Turn al Lailor în 137-138 e.n. lângă Tomis, în satul Turris Muca (fostul sat Anadolkioi, astăzi înglobat în teritoriul municipiului Constanţa), sunt semnalaţi de asemenea alături de cetăţenii romani, în vremea domniei împăraţilor Maximin şi Maximus (235-238 e.n.).
Medobitinii
Până în momentul de faţă avem foarte puţine cunoştinţe despre acest neam. Medobitinii sunt amintiţi de Strabon – în lucrarea lui foarte des citată, Geographica, scrisă în limba elenă – ca făcând parte din rândul neamurilor trace care “au părăsit Europa” în două valuri (după ulimele cercetări – în sec.XII î.e.n. şi apoi în sec.VII î.e.n.), stabilindu-se în Asia Mică. Acelaşi lucru s-a întâmplat, afirmă geograful grec, şi cu brigii, migdonii, bebricii, butinii şi tinii.
Obulensii
Trib traco-getic menţionat de Ptolemeu ca locuind în partea de răsărit a provinciei romane Moesia Inferior, adică în actuala Dobroge. Acelaşi geograf antic precizează că ţinutul obulensilor se afla la nord de cel al crobizilor. Aşadar, dacă informaţiile despre localizarea crobizilor parvenite din antichitate, cât şi recentele cercetări de toponimie antică sunt corecte, ar fi posibil ca obulensii să fi ocupat partea de est a Dobrogei centrale. Nu avem nici o indicaţie privind capitala acestui trib. O ipoteză în acest sens poate fi sugerată de o recentă informaţie epigrafică, potrivit căreia în limitele teritoriului histrian din epoca romană a existat localitatea Arcidava, cândva sediul unei importante uniuni getice – poate a obulensilor – cu care grecii de pe litoral au căutat să întreţină relaţii cât mai prieteneşti. Dar şi alte centre getice pot fi presupuse că au fost capitala acestui trib.
Odrisii
Unul din cele mai importante triburi tracice. A locuit pe ambele maluri ale râului Tonzos (azi Tundja) până în apropierea Apolloniei (azi Sozopol, Bulgaria), ocupând astfel centrul Traciei. Încă din sec.V î.e.n., Herodot şi apoi Tucidide menţionează existenţa unui mare regat, ale cărui limite s-ar fi extins, potrivit precizărilor lui Ticidide de la Abdera (azi lângă Polystylo, Grecia, până la gurile Dunării. Întemeietorul acestui regat se numea Teres I (aprox. 470-440 î.e.n.). Urmasul său, Sitalkes (aprox. 440-424 î.e.n.), a purtat o serie de lupte cu sciţii de la nord de Dunăre, căutând să întreţină bune relaţii cu grecii din Abdera şi încheind chiar un tratat de alianţă cu Atena. Sub acest cârmuitor regatul odris, având o organizare internă perfecţionată şi întemeindu-şi autoritatea celorlalte seminţii tracice, ca şi a unor cetăţi greceşti, pe care le obliga la plata unui greu tribut, a cunoscut o perioadă de maximă dezvoltare. O vreme, în partea de apus a Traciei a domnit fratele lui Sitalkes, Sparadokos, care a dus o politică opusă, potrivnică aliantei cu Atena. Puternica cetate a ridicat împotriva sa pe regele Macedoniei, Perdiccas, şi pe Sitalkes, aliaţi în această împrejurare, deşi în altele au fost război. Adokos s-a refugiat la sciţi, care au sfârşit însă prin a-l preda fratelui şi adversarului să. Urmaşii lui Sitalkes, Seuthes şi Cotys au continuat politica predecesorilor lor. În schimb în vremea lui Kersebleptes, mai exact în anul 341 î.e.n., Filip II, regele Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare, a cucerit regatul Odris (Diodor).
Sunt cunoscuţi mai mulţi regi ai odrisilor care au emis, în a doua jumătate a sec.V şi în sec.IV î.e.n., până la cucerirea macedoneană, monede de argint şi de bronz, cu legende în alfabetul grecesc: Sparadokos, Amadokos II, Teres II, Ketriporis (membru activ al unei coaliţii îndreptată împotriva lui Filip II, în 356 î.e.n.). Chiar dacă aceste monede nu au avut un rol prea important în circulaţie, ele sunt o dovadă a prosperităţii regilor odrisi; destul să mai arătăm că, pe la 400 î.e.n., regele Seuthes şi-a permis să angajeze 6.000 mercenari greci, în vederea rezolvării unor conflicte locale (Xenophon, Anabasis).
Cu toată că Alexandru cel Mare i-a schimbat sau antrenat pe cârmuitorii locali în campania din Asia, în Tracia au rămas puternice nuclee de rezistenţă, care au dat mult de furcă macedonilor, atât în anii glorioasei domnii a lui Alexandru (Curtis Rufus), cât şi mai târziu răscoalei cetăţilor vest-pontice în frunte cu Calatis când Lisimah s-a îndreptat spre sud pentru a face faţă debarcării generalului grec Pausanias, a găsit trecătorile Balcanilor blocate de fortele regelui trac Seuthes III şi a reuşit să treacă doar cu preţul unor mari pierderi (Diodor). Regatul lui Seuthes III era situat în Valea Trandafirilor, între munţii Balcani şi Sredna Gora. Arheologii bulgari i-au descoperit şi cercetat capitala, Seuthopolis, un adevărat oraş, construit după model grecesc. În ciuda vitregiei vremurilor, Seuthes III a emis monede de bronz de tip grecesc, în spiritul tradiţiei regilor odrisi independenţi.
În 277 î.e.n., celţii, instalaţi în Pensinsula Balcanică, au întemeiat regatul din Tylis, ajungând să controleze cea mai mare parte a triburilor tracice. După aproximativ şase decenii, se pare că în 218 î.e.n., o răscoală a tracilor a pus capăt existenţei regatului din Tylis (Polybiu). Din secolul următor, avem din nou dovezi despre existenţa unor conducători locali traci, unii sigur odrisi, ca Amadokos, menţionat într-un conflict cu regele Filip V, care a cucerit, în 180 î.e.n., oraşul Philippopolis şi a făcut chiar o incursiune pe culmile Balcanilor, împreună cu toată oştirea, pe cât de spectaculoasă la atât de inutilă (Polybiu, Titus Livius), căci zilele regatului său erau numărate. După victoria din 168 î.e.n. asupra Macedoniei, romanii au recunoscut autoritatea regelui Odris, Cotys. Două decenii mai târziu, Macedonia a fost transformată în provincie romană. Din această perioadă merită să amintim isprăvile regelui odris Diegylis, care după ce a eşuat în încercarea de a ajunge pe tronul Macedoniei, a ocupat teritorii în sudul Traciei şi a distrus Lysimacheia, până ce a fost învons, la rându-i, în 145 î.e.n., de regele Pergamului. Merită să amintim şi pe un alt Amadokos, în zilele agitate ale războaielor cu Mitridate VI Eupator, regele Pontului şi adversar temut al Romei şi, în final, pe Sadalas, ale cărui relaţii cu Messembria (azi Nesebăr, Bulgaria) şi cu triumvirul Marcus Antomius prin anii 45-42 î.e.n., ne sunt, de asemenea, cunoscute. Chiar dacă din acel moment dinastia odrisă se va uni cu aceea a sapeilor, o altă seminţie tracă, este cert că sub titulatura de regat clientelar (dependent de autoritatea Romei) al odrisilor, romanii vor încredinţa dinastiei odriso-sapeice, după 29-28 î.e.n., conducerea şi apărarea unei zone foarte întinse, de la gurile Dunării şi până la sudul actualei Bulgarii. În anul 46 e.n., împăratul roman Claudius, profitând de uciderea lui Rhoementalces III, va desfiinţa regatul odris, transformând partea de la sud de munţii Haemus (Balcani) în provincia romană Tracia.
Oinensii
Tot în partea de răsărit a provinciei romane Moesia Inferior, a locuit şi tribul traco-getic al oinensilor. Dacă localizarea lor este corectă, este posibil ca ei să fi ocupat partea de vest a Dobrogei centrale. Nici despre capitala acestui trib nu avem indicaţii. Amintim doar, ca o simplă ipoteză, faptul că Zyraxes, unul din dinaştii cu care a luptat M. Licinius Crassus în 29/28 î.e.n., îşi avea capitala Genucla, undeva pe Dunăre (aşa cum spune Cassius Dio). Dar, ca şi în cazul Arcidavei, multe alte centre indigene (de ex. Troesmis-Igliţa, Capidava, etc) pot fi considerate drept capitală a oinensilor.
Orrescii
Trib de etnie încă nesigură, poate tracic. Mai mulţi autori antici (Polybiu, Titus Livius, Strabon, Pliniu cel Bătrân), îl amintesc sub numele de ORESTI şi-l situează la sud de triburile ilirice din Epir. Lociund undeva între Axios (Vardar) şi Strymon (Struma), la apus de edoni, bisalţi, derroni, nu departe de zona minieră a Pangeului, tribul Orrescilor îşi semnează, între 520-500 î.e.n. octodrahmele şi staterii de argint cu legenda – transcrisă de noi cu caractere latine – ORRESKION sau ORHESKION. Tipul iconografic al primelor, pe aversul cărora este reprezentat un luptător cu două lăncii în mână, în picioare, care încearcă să stăpânească doi boi, este foarte apropiat de cel folosit de BISALTI, în timp ce imaginea de pe stateri, înfăţişând un centaur răpind o nimfă, seamănă foarte mult cu reprezentările de pe monedele similare emise de ZAIELI.
Împreună cu alte monede, emisiunile orrescilor s-au găsit în tezaurele monetare de la Ishtib şi Nevrokop (Bulgaria), precum şi în trei tezaure descoperite în Egipt (Fayum, Asyut şi Athribis – azi Benha el Asl), îngropate între circa 500 şi 460 î.e.n.
Piarensii şi Dimensii
Aceste triburi traco-getice, au fost situate de Ptolomeu tot în Europa provincia Moesia Inferioară (N-E Bulgariei). Presupunând că geograful antic ar fi transmis greşit numele piarensilor, învăţaţii socotesc că denumirea tribului trebuie legate de localitatea Apoiaria (azi Riahov), care ar fi fost capitala sa şi care s-a dezvoltat cu deosebire în sec.IV-VI. O ipoteză plauzibilă, ţinând seama că acest trib e cunoscut şi sub numele de appiarensi. Dimensii se pare că au avut drept centru, localitatea Dimum (azi Belene), de la care li se trage numele.
Piefigii
Printre neamurile din Dacia, menţionate de Ptolemeu în Geografia sa, se întâlneşte şi numele piefigilor. Toţi istoricii sunt de acord în a le atribui o origine certă geto-dacică. V.Pârvan (Getica) i-a localizat în Câmpia munteană, aproximativ în fostul judeţ Blaşca şi în actualele judeţe Ilfov şi Ialomiţa, iar mai recent R. Vulpe i-a plasat pe valea Argeşului, în jurul aşezării getice de la Popeşti (jud.Ilfov), identificată de acelaşi autor cu “oraşul” Sornum, menţionat de Ptolomeu.
După toate probabilităţile, neamul piefigilor este unul şi acelaşi cu marea uniune de triburi getice din secolele III-I î.e.n., determinată pe baza studiului monedelor geto-dacice de tip Vârteju – Bucureşti. Începuturile ei pot fi urcate în timp până în vremea regelui Dromichete, când geţii se afirmă prin victoriile repurtate în două rânduri asupra armatei lui Lisimah. În perioada imediat premergătoare lui Burebista, uniunea de triburi getice din mijlocul Munteniei – foarte probabil acel neam al piefigilor – reprezintă cel mai important centru economic şi politic din toată Dacia. Acest nucleu getic va constitui dacă nu principalul, unul din principalele puncte de sprijin ale lui Burebista în opera sa de unificare a tuturor geto-dacilor.
Piefigii
Termen grec indicând un ordin preoţesc sau monastic din Dacia ai cărei membrii duceau o viaţă ascetică riguroasă comparabilă cu viaţa comunităţii esenienilor de la Qumran. Istoricii români îi consideră de fapt întreg clerul geto-dac.
Pleistoros
Zeu trac adorat de daci, după Herodot şi de Apsintieni (Istorii, IX;119) iar după Iosephus Flavius (Antichităţi iudaice; XVIII, 22) zeu al pleistoilor daci, considerat zeu al războiului.
Potulatenşii
Neam dacic, pomenit de asemenea de Ptolomeu prin cele care locuiau în Dacia. După opinia lui V.Pârvan, acest neam ar fi populat părţile de nord ale Olteniei şi zona deluroasă din vestul Munteniei. În parte localizarea potulatenşilor coincide cu aceea a uniunii de triburi corespunzătoare monedelor geto-dacice de tip Adâncata-Mănăstirea, întâlnite mai frecvent în estul Olteniei şi nord-vestul Munteniei (a doua jumătate a sec.II.î.e.n.).
Predavensii
Vorbind despre neamurile din centrul şi vestul Daciei, autorul Geografiei pomeneste şi pe predavensi, de asemenea de origine dacică. Ei pot fi localizaţi la nord de Muresul inferior, până aproape de Crişuri, ceea ce îi determină pe predavensi cu purtătorii monedelor dacice de tip Toc-Cherelus, care, la sfârşitul sec.II şi începutul sec.I î.e.n., au locuit în părţile din dreapta Mureşului de Jos.
Ratacensii
Sunt pomeniţi, de autorul citat mai sus, în grupa neamurilor din părţile centrale ale Daciei. Au fost consideraţi fără rezerve de origine dacică şi plasaţi în platoul transilvănean dintre Târnave şi Someş (V.Pârvan, Getica). În ultima vreme, ei au fost identificaţi cu uniunea de triburi dace de pe valea Mureşului şi a Târnavelor, întinzându-se spre sud până la Carpaţi. Această uniune de triburi corespunde monedelor de tip Răduleşti-Hunedoara, Aiud-Cugir şi Petelea, precedând, din timp, momentul unificării de către Burebista.
Sacii
Tribul sacilor este menţionat de istoricul Aurelius Victor. Despre localizarea lor s-a pronunţat Vasile Pârvan, care, în monumentala sa lucrare Getica, propune ca origine a acestora zona din jurul oraşului de pe Dunăre, Sacidava (azi punctul Muzait, comuna Dunăreni), la sud de Axiopolis (azi Cernavodă). Menţionată în Nititia Digniâatum Orientis ca sediu al unui cuneus equitum scutariorum (formaţiune militară), localitatea amintită a făcut în ultima vreme obiectul unor intense cercetări datorate arheologului C. Scorpan, ale căror rezultate sunt publicate în revista constănţeană Pontica. De aici rezultă că în preajma unei aşezări indigene – care trebuie să fi purtat numele de Sacidava – s-a instalat, pe la începutul sec.II e.n., un castru a cărui viaţă durează până în primele decenii ale sec.VII e.n.. De evoluţia acestor două unităţi castru şi aşezarea indigenă – trebuie legată istoria sacilor în epoca romană, care, în aceste condiţii, pot fi de asemenea, consideraţi un neam getic.
Siensii
Alături de celelalte populaţii din Dacia, pe care acelaşi geograf antic le înregistra pe la mijlocul sec.II e.n., sunt menţionaţi şi siensii. După calculele lui V.Pârvan, siensii ar fi locuit de-a lungul râurilor Ialomiţa şi Buzău, adică în partea de nord-est a Munteniei, corespunzătoare judeţelor Buzău şi Brăila. Cercetările numismatice recente, bazate pe o mai bună cunoaştere a monedelor geto-dacice de tip Dumbrăveni şi Înoteşti-Răcoasa, au dus la identificarea unei importante uniuni de triburi, care se întindea de la râu Buzău şi până pe cursul inferior al Siretului. Această uniune de triburi ar putea fi constituită de neamul siensilor care, în acest caz, trebuie să fi ocupat o zonă mai mare faţă de cea propusă de V.Pârvan. Important de amintit în această privinţă este faptul că, însă din sec.III î.e.n., geţii din această regiune, siensii de atunci sau de mai târziu, au jucat un rol deosebit de însemnat de viaţa politică şi economică a oraşelor greceşti de pe coasta de vest a Mării Negre.
Sucii
În izvoarele literare şi epigrafice, acest trib getic este menţionat fie succi, fie suci. După aceleaşi surse, membrii tribului respectiv sunt semnalaţi în trei locuri.
În munţii Haemus se cunoaste trecătoarea Succilor, controlată mult timp de acest trib şi identificată azi cu Sulu Derbend sau Demir Kapu. Despre importanţa ei strategică vorbesc Ammiannus Marcelinus şi alţi istorici. După unii filologi, printre care şi Tomaschek, toponimicul este de obârşie indoeruropeană însemnând “despicătură”.
Se pare că din pasul Succilor balcanici au emigrat două grupe de populaţie spre Dunăre. Unii dintre suci s-au aşezat la răsărit de Durostorum (Silistra) şi au creat acolo un important centru politico-militar denumit Sucidava, ce se va identifica azi cu satul Izvoarele (fost Pârjoala), din judeţul Constanţa, Sucidava dobrogeană este menţionată de Tabula Pentigeriana de Itinerarium Antonini, de către o inscripţie din vremea lui Aurelian şi a alte izvoare antice.
Al doilea grup de suci a trecut la nord de Dunăre şi s-a aşezat la apus de gura Oltului, în câmpia românească. Acolo au fondat cetatea Sucidava, localizată precis după inscripţii şi după Procopius, la Celei-Corabia în jud.Olt. Săpăturile arheologice au identificat la Celei o fortificaţie a sucilor sub temeliile cetăţii romano-bizantine şi o aşezare a lor în zona înconjurătoare. Numai cetatea a fost distrusă de romani mai înainte de cucerirea Daciei. Aşezarea civilă s-a menţinut, putându-se constata că a avut legături economice cu lumea elenistică şi cu negustorii romani din vremea republicii. Sub stăpânirea romană din sec.II-V e.n., sucii din câmpia românăţeană au fost organizaţi într-un territorium Sucidavense de caracter civil şi militar. De la Aurelian până la invaziile hunilor a rezidat acolo un prefect al Legiunii V Macedonica, ce-şi avea sediul principal pe malul opus, la Oescus (Ghighen, în Bulgaria). La Sucidava, ceramica dacică a sucilor şi alte materiale pot fi urmărite din sec.II î.e.n., până în sec.IV e.n. Ultima menţiune a toponimului sub forma Sycibida o avem de la Procopius.
Tagrii
Populaţia antică, pomenită în Geografia lui Ptolomeu şi localizată de el, “lângă Dacia, între bastarni şi tyrageţi”. După părerea lui V.Pârvan (Getica) tagrii ar putea fi un trib getic mai mic, care locuia pe cursul mijlociu al Nistrului. Acelaşi istoric nu admite legătura făcută de către unii specialişti străini între tagri şi o inscripţie mai târziu de pe un vas de aur descoperit în Banat la Sâmnicolaul Mare.
Terizii
Neamul traco-getic al terizilor este pomenit de istoricul Hellanicos din Lesbos şi apoi de lexicografii bizantini Photios şi Suidas. Istoriografia modernă îi consideră de asemenea geţi, din moment ce – ne-o spune Suidas- cred şi ei în nemurirea sufletului. În legătură cu localizarea lor, istoricii leagă numele terizilor de capul Tirizis, la est de Balcic (Dionysopolis), mentionat de mai mulţi autori antici, printre care Strabon, Ptolomeu, Arrian şi denumit azi capul Caliacra (numele actual se găseşte în izvoarele bizantine începând din sec.XIV e.n.). Din istoria aşezării de pe promontoriul Tirizis, încă în curs de cercetare, se cunoaşte, doar faptul că ea a servit ca ascunzătoare a tezaurului lui Lisimah, urmaşul lui Alexandru cel Mare şi stăpânul părţii europene a regatului acestuia (323-281 î.e.n.). Tot aici s-a găsit o inscripţie dedicată lui Rhoemetalces, regele odrisilor (16 î.e.n.-14 e.n.). Mai târziu, promontoriul a servit ca loc de refugiu pentru rebelii conduşi de Vitallianus (514 e.n.), comandantul bizantin care s-a răsculat împotriva lui Anastasius I, împăratul Imperiului roman de răsărit.
Tinii
Trib tracic menţionat încă de Herodot printre neamurile din Asia Mică asupra cărora îşi întinsese stăpânirea Cresus (sec.VI î.e.n.), ultimul rege al Lidiei. Strabon îi aminteşte printre triburile trace care “au părăsit cu desăvârşire Europa”, fenomen ce s-a produs în două etape, prima în sec.XII, a doua în sec.VII î.e.n.
Această informaţie, pe care o găsim şi la Pliniu cel Bătrân se vădeşte în parte falsă, pentru că în veacurile următoare tinii au fost prezenţi încă în număr mare în sudul Traciei europene, la nord de Bizanţ. Într-adevăr, pe teritoriul lor s-a desfăşurat acţiunea militară din anii 400-399 î.e.n., prin care Seuthes II (cca.405-391) principe din familia domnitoare odrisă, a întemeiat, cu ajutorul grecilor comandanţi de enofon, un regat în sudul Traciei, unde domnise şi tatăl său, Maisades, răsturnat de supusii săi, cu câţiva ani înainte.
Medokos, regele odrişilor, fusese de acord cu această acţiune, ceea ce arată că populaţiile din regiunea respectivă scăpau deseori de sub controlul puterii centrale a odrişilor. Faptul este confirmat de relatările lui Xenofon despre un alt cârmuitor odris Teres, care deşi adunase o armată numeroasă, pierduse mulţi oameni în aceast ţinut, unde tinii îi luaseră până şi lucrurile”. Tinii erau consideraţi între traci ca “cei mai buni luptători, mai ales în timpul nopţii”.
Satele din câmpia tinilor erau bogate, aşa cum reiese din episodul în care se relatează că într-o singură luptă, grecii aliaţi cu Seuthes au capturat de la ei 1.000 prizonieri, 2.000 boi, şi 10.000 alte capete de vite. Casele lor erau înconjurate de garduri înalte. Din cauza iernilor friguroase, tinii, ca şi alţi traci, purtau pe cap piei de vulpe, care le protejau şi urechile, şi se îmbrăcau în tunici care le acopereau pieptul şi coapsele. Călăreţii purtau în plus mantii ce le atârnau până la picioare.
Pe coasta tracă se afla o regiune pustie şi stâncoasă, din care făceau parte promontoriul Thynias şi oraşul Thynia (azi Iniada în Turcia). Ţinutul aparţinea coloniei greceşti Apollonia, aşa cum ne informează Strabon, dar afirmaţia acesteia pare să fi fost mai mult nominală. Regiunea se bucura de un prost renume în antichitate, ea fiind una din zonele de acţiune predilecte ale piraţilor traci (vezi la Asti). Xenofon în “Anabaxis”, ne relatează chiar că “tracii ce locuiau în aceste locuri înfipseseră stâlpi de demarcaţie şi fiecare trib jefuia corăbiile ajunse în portiunea lui” căci înainte de introducerea acestui sistem avuseseră loc ciocniri sângeroase pentru împărţirea prăzii.
De notat că în enumerarea obiectelor găsite de grecii lui Xenofon la faţa locului, se află cea mai veche indicaţie despre comerţul de carte: foi de papirus scrise, care se transportau în butoaie de lemn.
Tyntenii
Cu câţiva ani în urmă, între Iordania şi Siria, a fost descoperită, într-un important tezaur monetar, o octodrahmă de argint, în greutate de 29,83 g. cu legenda TYN. Moneda, emisă cam la hotarul veacuriloe VI – V î.e.n., are pe verso un personaj în picioare alături de doi boi, iar pe revers o roată într-un pătrat adâncit. Alte monede purtând inscripţia TYNTENON, sugerează ipoteza că octodrahma a fost emisă de tribul tyntenilor. Ţinând seama de iconografia ei, similară ca cea de pe monedele altor triburi tracice din zona muntelui Pangeu, acest trib s-ar situa cam în aceeaşi regiune. Pe de altă parte, începutul de nume TYN ne-ar permite să ne gândim şi la tribul tracic al tinilor, destul de bine cunoscut din izvoarele literare, dar aşezarea lui geografică face puţin probabilă această eventualitate. Dacă facem abstractie de legătura TYN-TYNTENON, ar trebui totuşi, să avem în vedere un trib din celebra zonă minieră, al cărui nume ar urma atunci să facă obiectul unor cercetări viitoare.
Tyrageţii
Populaţie de origine getică, localizată de izvoarele antice pe cursul mijlociu şi inferior al Nistrului. În încercarea sa de dispunere geografică a diferitelor neamuri din Dacia, V.Pârvan (Getica) face precizarea că “pe Tyras (Nistru), în mod special, geţii erau numiţi -Tyragetai”. Cele mai vechi ştiri despre această populaţie se păstrează în opera geografică a lui Strabo, din care reţinem următoarele: “Locuitorii de pe malurile de dincolo ale Istrului sunt geţii, tyrageţii şi bastarnii; Istrul lasă în stânga toate meleagurile geţilor, ţinuturile tyrageţilor, bastarnilor şi sarmanţilor, până la Fluviul Tanais (Don); prima parte a întregii regiuni ce se întinde la nord, între Istru şi Borysthenes (Nipru) este pustiul (stepa) geţilor. Apoi vin tyrageţii, iar după ei sarmanţii iazygi”.
În acelaşi sens se pronunţă şi Ptolomeu:”mai jos de bastarni, lângă Dacia sunt tagrii şi mai jos de ei tyrageţii”. La rândul său, Plimin cel Bătrân (23-79 e.n.) ne informează că “de la Istru înainte se află vestitul Fluviu Tyras şi o insulă întinsă locuită de tyrageţi”.
Tyrageţii locuiau, deci, în sec.I î.e.n. – II e.n. pe cursul inferior al Nistrului (Tyras), prezentându-se ca o populaţie distinctă şi de sarmaţi şi de bastarni. Săpăturile efectuate în părţile de S-E ale Câmpiei Bugeagului, în necropolele tumulare de la Sabat şi Katargi, care au scos la iveală ceramică locală carpică, sprijină şi ele originea getică a acestei populaţii. Bizuindu-se pe descoperirile arheologice dintre Prut şi Nistru, ca şi pe analiza izvoarelor scrise şi pe unele toponime, arheologii sovietici V.P. Petrov şi G.B. Federov ajung la concluzia că tyrageţii au reprezentat populaţia autohtonă din regiunea Nistrului, de la mijlocul mileniului I.î.e.n. şi până în primele secole ale e.n.
Zaielii
Trib tracic, de asemenea, prin apropierea munţilor Pangeu. A emis monede de argint cu o greutate de 9,16 g purtând pe avers imaginea unui centaur răpind o nimfă şi o legendă, cu caractere greceşti: ZEIELON.
Reprezentări asemănătoare – un satir răpind o nimfă – întâlnim şi pe alte monede găsite în aceeaşi zonă şi pe care unii cercetători le consideră ca fiind emise de un trib tracic anonim. Se pare că este vorba de emisiuni thasiene. Aşa cum am mai arătat, thasienii au manifestat interes faşă de sudul Traciei în general şi de zona minelor din Pangeu în special. Imixtiunea lor în aceste regiuni este de natură să explice atât difuziunea acestor monede, cât şi asemănările iconografice dintre ele şi cele ale zaielilor.
Zamolxis
După scriitori, Zamolxis a fost daimon getic: (Herodot) sclav al lui Pytagora (Herodot, Strabon, Celsus, Origene) înţelept iniţiat (Strabon, Iordanes), înţelept prepilagoreic (Herodot), erou civilizator zeificat (Herodot, Strabon) mag şi medic psihoterapeut sau rege ajuns zeu (Platon) legislator (Diodor din Sicilia), filosof savant (Iordanes), profet (Strabon), reformator religios cultural şi politic (Herodot, Iordanes), mare preot al divinităţii daco-getice supreme (Strabon), personaj mort şi înviat (Celsus), divinitate feminină (Suidas), Hiperboreu (Clemet Alexandrinul), Saman (E.R. Dodds), zeu dyonisiac după modelul Sabazius (G.G. Tocilescu) zeu celest şi atmosferic (V. Pârvan), zeu uranian (M. Eliade), zeu urano-solar evoluat dintr-un zeu Htonic (H. Daicoviciu), zeu Htonic (I.I. Russu), divinitate iniţiatică (T. Herseni), profet Htonic, naturist şi iniţiatic al unui zeu suprem (R. Florescu), zeul carpatic al nemuririi (Al. Busuioceanu), zeu totemic întruchipând ursul (R. Vulcănescu), un zeu care reapare periodic (Al. Popescu), Zeul-Moş (N. Densuşianu, R. Vulcănescu).
Este cert că acest cult a influenţat sau a fost influenţat de celţi.
O dată la 4-5 ani se sacrifică un sol, sacrificiul nu se producea pe pământ ci în aer iar solul era ales în urma unor teste. Dacă solul nu murea era învinuit şi se trimitea alt sol.
Doctrina zamolxiană avea, în linii mari, următoarele principii:
– nemurirea ca atare (sau numai imortalitatea sufletului).
– vindecarea prin corelatia trup-suflet
– ascentismul
– predicarea curajului,mai ales la caste ktistailor, ai căror membrii erau lipsiţi de teamă
– cunoasterea astrelor
– morala dreptăţii şi a cinstei
– conturul personalităţii marelui zeu dac este absolut original în panteonul antic european, prin sistemul de mistere iniţiatice, magia psihomedicală, mitul unităţii spirit-trup, respectiv divinitate-umanitate (confirmat de trimiterea rituală a solului în cer), mitul unităţii astrale (confirmat de calendarul specific al dacilor) ca şi absenţa totală a thanatofobiei (confirmată de constiinţa dacilor că, iniţiati întru Zamolxe ei ajung nemuritori cu adevărat).
Urme ale cultului zamolxian se găsesc în folclorul românesc (Moţii; Caloianul) dar dintre toate cultele antice, aceste s-a pretat cel mai mult la creştinare.
Zbelsusdos
Zeu din mitologia tracă, simboliza lumina cu fulger.
