Marian Mexicanu, unul dintre cei mai cunoscuți muzicieni de muzică lăutărească din România, a deschis recent o discuție delicată despre moarte, făcând mărturisiri care au surprins mulți dintre urmăritorii săi.
Declarațiile vin într-un context în care mediul muzical românesc se confruntă cu o problemă des ignorată: numeroși artiști cad victime ale unui stil de viață nesustenabil, marcat de stres cronc, oboselă fizică și obiceiuri nesănătoase. Marian Mexicanu, cu o carieră de zeci de ani, nu vorbește abstract – observă direct în jurul lui o serie de colegi care se stinge, mulți prea tineri pentru a fi de cuvânt.
Marian Mexicanu și-a exprimat dorința de a fi accompanat în ziua înmormântării sale de o mulțime de muzicieni care să îi aducă un ultim omagiu prin cântec. În propriile cuvinte, el a spus: „Vreau să îmi cânte toată lumea. Nu știu dacă se va putea atunci să veniți toți, veți fi enorm de mulți. Îmi cântați de acasă, lângă mine, până la groapă trebuie să fie un sobor mare de acordeoane, viori, clarinete, chitare și bași. Asta e doleanța mea. Vreau, cum am făcut și nunțile, puțin, restrâns, elegant. Eu și când oi muri vreau să mor elegant.”
Aceste cuvinte nu sunt o capodoperă dramatică a unui om obsedat de moarte. Mai degrabă, ele reflectă o realitate pe care orice om de vârstă matură o cunoaște: când vezi prietenii și colegii dispărând, nu mai poți ignora ceasul. Pentru un artist, modul în care „pleci” – cu cine, cum, cu ce atmosferă – capătă o importanță pe care cei mai tineri nici nu și-o pot imagina.
Ce l-a determinat cu adevărat pe Mexicanu să vorbească nu a fost doar dorul după Doru. Artistul a deschis o discuție mai largă despre factorii care îi ucid pe muzicieni. Mâncare de proastă calitate, țigări, nopți nedormite, alergarea constantă după bani, certurile și stresul s-au dovedit a fi o combinație fatală pentru mulți dintre cei din breasla sa. „Este greu că mulți dintre colegii noștri pleacă. Oamenii nu mor chiar așa aiurea. Mâncăm prost, țigările, nopțile pierdute, stresul, certurile și alergarea după bani sunt factori foarte nocivi. Trebuie să fie un semnal de alarmă pentru toți ceilalți,” a afirmat el.
Observația nu e novatoare, dar cine o rostogolește contează. Un om cu zeci de ani de scenă, cu zeci de nunți și petreceri under his belt, spunând pe viu că viața pe care au trăit-o – și pe care el o trăiește – îi omoară colegii în masă: asta nu e o statistică medicală, e un avertisment de la cineva care se află în inima ecosistemului ăsta și care vede mort-i.
Marian Mexicanu nu a chemat o conferință medicală sau nu a cerut o anchetă de sănătate publică. A îndemnat pur și simplu colegii care l-au cunoscut pe Doru să îi dedice o melodie în semn de respect. E un gest mic, dar semnificativ: recunoașterea unui om plecat prea devreme, și implicit, recunoașterea riscului pe care îl poartă fiecare dintre ei.
Mediul online a reacționat pozitiv la sincerul acestui discurs. Mulți dintre urmăritorii săi au apreciat faptul că Mexicanu nu s-a retras în retorica obișnuită a mortului (tristețe vag exprimată, citate ușor mielinate). A vorbit pur și simplu – cum a simțit, ce l-a marcat, ce se întâmplă în jurul lui. Pentru o categorie de cititori care s-a obișnuit cu vârstă matură să gândească pe termen lung, declarațiile acestea sunt o reamintire că nu vorbim despre o problemă de acasă a cuiva, ci despre un tipar real într-o comunitate reală.
Ceea ce mai rămâne în suspensie e dacă aceste cuvinte vor duce la vreo schimbare în modul în care artiștii lăutărești se gândesc la propria viață și la relațiile de lucru. Sau dacă vor rămâne doar o mărturisire emoționantă, care mâine se va pierde în feed-ul infinit al rețelelor. Dar pentru moment, mesajul e acolo: indiferent de vârstă, de succes sau de cât cântezi, vața merge. Și cine nu cântă elegant în viață, măcar vrea să moară elegant.
