“Cât timp va exista în lume un singur exemplar din poeziile lui Eminescu identitatea neamului nostru este salvată”. Mircea Eliade
DESFIINŢAREA MEMORIEI EXISTENŢEI DACILOR A FOST INIŢIATĂ DE TIMPURIU
Ostilitatea romanilor faţă de formaţiunile statale dacice din bazinul hidrografic al Dunării, din spaţiul carpato balcano-danubiano-pontic, a început în momentul în care aceştia au înţeles că, în timp ce dacii erau în măsură să-şi asigure, cu forţe proprii, mijloacele de supravieţuire din teritoriile pe care le ocupau, ei romanii, erau obligaţi să-şi procure elementele de subzistenţă prin jaf şi cuceriri armate din zonele limitrofe.
Astfel, pe măsură ce romanii cuceresc pe rând Nordul Africii, Galia, Asia Mică, Egiptul etc., formaţiunile dacice se coagulează într-un stat unitar a cărui mărime creşte semnificativ, până când, pe timpul lui Burebista, acesta, acumulează puterea care-i permite să fie considerat chiar arbitru al vieţii politice de la Roma.
Poetul roman Horaţius Quintus Flaccus (68-8 î.e.n.) relevă într-una dintre “Satirele” sale, starea de spirit a romanilor şi grija acestora faţă de pericolul care l-ar fi reprezentat dacii, care-şi apărau cu îndârjire teritoriul.
“Hai bunule,… ce-ai mai auzit despre daci”?
RĂZBOAIELE DACILOR CU ROMANII
După începutul războiului cu dacii, din anul 101, Traian face un efort excepţional să pătrundă spre inima Daciei şi prin defileul Dunării la Cazane, croindu-şi drum, săpat în stâncă, pe peretele vertical de pe malul drept al fluviului, navigabilizând canalul Simplegade, Sip, de la Porţile de Fier şi construind podul peste Dunăre, de la Drobeta-Turnu Severin.
În acest fel, atacând pe două fronturi, a reuşit Traian, în anul 106, să cucerească Dacia, dar numai o treime din teritoriul său, care include minele de aur, de alte minerale şi de sare, inclusiv căile de acces.
Dominaţia romană în Dacia, din anul 106 până în anul 271, a întâmpinat o rezistenţă permanentă din partea dacilor, care, după cum sintetizează Nicolae Iorga, s-a manifestat cu conflict armat, în 100 din totalul de 165 de ani.
ANARHIE MILITARĂ LA ROMA
În Imperiul Roman, între anii 235 şi 284 e.n., se declanşează o puternică stare de “anarhie militară” cu neîntrerupte războaie civile, ceea ce face ca la conducerea statului să se succeadă peste 25 de împăraţi şi co-împăraţi, exact atunci când la graniţele imperiului apar populaţiile migratoare. În anul 238 se produce primul atac al dacilor, aliaţi cu carpii şi cu goţii, la frontiera romană de la Dunărea de jos.
ÎMPĂRAŢII ROMANI CONFIRMĂ EXISTENŢA DACILOR
Spre sfârşitul perioadei de dominaţie romană, cinci împăraţi, după războaiele cu dacii răzvrătiţi, şi-au luat titlul aureolat de “Carpicus Maximus” şi de “Dacicus Maximus”: Maximus Tracul în anul 236; Filip Arabul în anul 247; Decius în anul 249; Galenius în anul 257 şi Aurelian în anul 273. Se demonstrează, astfel, că dacii, ca populaţie în zonă, erau o prezenţă reală, chiar şi după încheierea perioadei de stăpânire romană în Dacia.
DIN 253 e.n. ÎNCEPE PĂRĂSIREA DACIEI
În anul 253 e.n., ca urmare a pustiirilor repetate, începe un exod masiv al păturilor înstărite din provincia Dacia Traiană spre regiuni mai protejate şi mai bine ferite de pericole, din Imperiu. În acelaşi an, Gallenius (260-268), din 253 co-împărat pe lângă Valerian (253-260), tatăl său, nu poate împiedica nici constituirea în Gallia, pentru 15 ani, a unui stat independent de Roma.
REGALIANUS REFACE DACIA LA 258 e.n.
Dorinţa geto-dacilor de a se elibera de dominaţia romană s-a manifestat prin împăratul Regalianus (258-268), prezentat de cercetătorii Ion Pachia Tatomirescu şi Constantin Paşcu-Taşbuga, citaţi de profesorul Augustin Deac. Regalianus, fiind din neamul geto-dacilor, după ce pe plan local a fost proclamat împărat, fără să ajungă la Roma, reuşeşte să refacă o Dacie independentă cuprinzând teritorii dacice de pe ambele maluri ale Dunării, din amonte de Viena, din Boemia până la Nistru şi Bug. În “Scriptores Historiae Augustae”, scrisă de Trebollio Pollio, se precizează “Regalianus… de neam dac… fiind chiar rudă cu însuşi Decebal…”.
SUPLICIA DRYANTILLA, SOŢIA SA, IMPUNE LA 270 RETRAGEREA ROMANILOR DIN DACIA
Deşi Regalianus este înfrânt pe câmpul de luptă de Gallenius, în 268, regatul său dacic îşi continuă, totuşi, existenţa sub conducerea soţiei sale, Suplicia Dryantilla, (268 – 270) până în anul 270, an în care Aurelian este constrâns să înceapă tratativele pentru retragerea din Dacia a unităţilor armate romane. După retragerea Aureliană, din anii 271 – 175, Imperiul roman se confruntă cu o puternică ofensivă a răspândirii noii religii creştine.
PERSECUŢII ANTICREŞTINE ÎN PERIOADA 303 – 313 e.n.
Edictul imperial din anul 303 condamnă cu vehemenţă pe adepţii noului cult religios creştin, ceea ce conduce la un puternic val de persecuţii din timpul domniei lui Diocleţian (284 – 305). Documentele istorice înregistrează un număr deosebit de mare de martiri, în vechiul teritoriu dacic din Dobrogea, din dreapta Dunării, la Tomis (Constanţa), Axiopolis (Cernavodă), Halmyris (Razelm), Dinogeţia, Noviodunum (Isaccea), Durostorum (Silistra).
OFICIALIZAREA CREŞTINISMULUI DE LA 313 e.n. CONSTANTIN CEL MARE LA BIZANŢ.
Proclamarea, prin Edictul imperial de la Mediolanum, Milano, din anul 313, a libertăţii de credinţă şi a egalităţii în drepturi, pentru toţi creştinii din Imperiul roman, face ca persecuţiile împotriva acestora să înceteze. În anul 325, Constantin cel Mare (324 – 337), protector al creştinismului, instalat la Bizanţ ca unic suveran al Imperiului Roman, a convocat primul Conciliu Ecumenic, ţinut la Niceea, unde se pun bazele dogmatice, liturgice şi canonice ale bisericii creştine. Noua structură organizatorică ecleziastică este baza viitorului ortodoxism, cu specificul propriu de conducere autocefală a bisericii.
ROMA PIERDE DIN IMPORTANŢĂ
Roma pierde din importanţă, iar structura superioară ecleziastică, a vechii religii păgâne, adoptă creştinismul sperând să-şi păstreze, totuşi, o anume notă de independenţă. În anul 330, noile reforme constituţionale fac ca senatele din Roma şi din Constantinopol să devină simple consilii orăşeneşti.
ALIANŢA DACILOR CU GOŢII
Goţii, războinici instalaţi în teritoriul dacic de la nord de Dunăre, după ce s-au aliat cu dacii localnici au preluat conducerea ostilităţilor militare împotriva Imperiului Roman de la sudul Dunării. Confruntarea l-a determinat pe împăratul Constantin cel Mare să încheie cu aceştia o pace, în anul 332, pentru o durată de 30 de ani, în care conflictele armate încetează. Alianţa dacilor cu goţii nu este bine văzută de Roma ecleziastică.
RUPTURA DACILOR CU ROMA, MOTIVATĂ RELIGIOS
Perioada de dominaţie romană în Dacia de la nord de Dunăre şi ultimele persecuţii religioase de după anul 303, la care au fost supuşi locuitorii din Dobrogea, din Scytia Minor, i-a îndepărtat pe daci de Roma şi i-a făcut să se apropie mai mult de noile structuri religioase de la Constantinopol.
OSTILITATE ÎN PLAN RELIGIOS
În plan religios, una din acuzele grave pe care Roma creştină ecleziastică le aduce celor de la Constantinopol este că aceştia, pe baza curentului “origenist”, ar fi adoptat câte ceva din elementele de dogmă proprii religiei geto-dacilor. Ca exemplu Silviu N. Dragomir îl citează pe teologul alexandrin Origene, apologet creştin (185 – 254 e.n.) care, apărându-şi opţiunile “împotriva lui Celsus”, consemnează: “Apoi, fiindcă noi creştinii cinstim pe cel prins şi mort, el crede că noi am făcut la fel ca geţii, care îl cinstesc pe Zamolxe”. Rezultă că ostilitatea faţă de tot ce era de sorginte dacică, chiar şi cu privire la practica religioasă, dăinuia mai de mult, de dinainte de oficializarea religiei creştine din 325.
PARALELE DACO-CREŞTINE
Cu privire la paralela între religia zalmoxiană şi religia creştină Mircea Eliade remarcă concludent că: “Nemurirea getică devine nemurire creştină…”. Ca Simion Mehedinţi să precizeze că strămoşii noştri autohtoni geto-daci au fost “pe jumătate creştini înainte de a se fi ivit Hristos pe pământ”.
ROMA ECLEZIASTICĂ CA PUTERE POLITICĂ
Nemaiavând acces la forţa armată, care acum era dirijată din noua capitală a imperiului, structura ecleziastică de la Roma, de după anul 325, îşi consolidează mai mult poziţia politică, înţelegând să stăpânească prin religie, ceea ce până atunci rezolvaseră cu forţa armelor. S-a încercat o apropiere şi cu dacii de pe ambele maluri ale Dunării, dar dacii care adoptaseră creştinismul direct de la sursă, datorită şi poziţiei geografice mai apropiate de Constantinopol, au refuzat să colaboreze cu trimişii Romei, în care au recunoscut atât pe reprezentanţii militarilor pe care-i alungaseră cu cca o jumătate de veac în urmă, cât şi pe continuatorii clericilor, care dirijaseră măsurile de represiune a fraţilor lor din dreapta Dunării, din Scytia Minor. Refuzul dacilor de a colabora cu Roma însemna şi refuzul cooperării economice, căci aici în Dacia era principalul izvor de resurse alimentare şi de subzistenţă. Astfel Roma este împinsă spre măsuri extreme.
IMPUNEREA INTERDICŢIEI ASUPRA DENUMIRILOR DE DAC ŞI DE DACIA LA 362
Ca urmare, structura ecleziastică de la Roma, refuzată de daci, înţelege să-i pedepsească pe aceştia interzicând cu stricteţe până şi pronunţarea numelui de dac şi de Dacia, începând din vremea împăratului Iulian Apostatul (361 – 363). Chiar şi Traian este pus la index de biserică, ca persecutor al creştinilor.
IULIAN APOSTATUL NU-I AGREAZĂ PE DACI
Iulian Apostatul a fost primul care a înlocuit denumirea etnică de geţi cu cea falsificată de goţi, pe baza prezenţei vremelnice, de moment, dar reale, a goţilor în zonă. Împăratul Iulian Apostatul, deşi de acord cu interdicţia de utilizare a denumirilor de dac şi de Dacia, şi-a câştigat titulatura datorită stării de conflict cu biserica, deoarece încercând să renunţe la creştinism, ia o serie de măsuri anticreştine (a redeschis templele păgâne şi a dat un edict de toleranţă pentru păgâni, donatişti şi evrei) fapt care i-a adus cognomenul de “Apostata”. Măsurile au fost revocate la moartea sa (363).
ISTORICII ANTICI INTERZIŞI PENTRU PASAJELE ÎN CARE SE REFERĂ LA DACI ŞI LA DACIA
Interdicţia de utilizare a denumirilor de dac şi de Dacia a presupus şi a condus şi la scoaterea din circulaţie a scrierilor anterioare, cu referire la daci, situaţie care a făcut să dispară din operele din antichitate a peste 200 de referiri a numeroşi autori greci şi romani, dintre care cei mai importanţi au fost: Ablaviu, Claudius, Aelianus, Lucius Ampelinus, Apianus, Caniniu, Arian, Aristotel, Cassiodorus, Dio Cassius Coceianus, Cezar, Dio Crisostomos, Cicero, Clemens din Alexandria, Criton, Demostene, Dexipp, Dio din Prusia, Dionisiu din Alexandria, Diodor din Sicilia, Eusebius din Cesareea, Iosephus Flavius, Frontinus, Galen, Hellanicos, Herodot, Hesychios din Alexandria, Hieronimus, Horaţiu, Iordanes, Iulian Apostatul, Lactantius, Titus Livius, Lucan, Lucian din Samosata, Ammianus Marcellinus, Meandru, Trogus Pompeius, Pomponius Mela, Ovidiu, Platon, Pliniu cel Bătrân, Plutarh, Prophyrios, Prosper, Ptolemeu, Rufinus, Sofocle, Solimus, Strabon, Suetoniu, Tacitus, Traian, Tucidide, Valerius Maximus, Vergilius, Xenophon.
EUTROPIUS, LA 364 e.n., ÎI OMITE PE DACI
Primul care aplică această interdicţie este istoricul oficial al imperiului, Eutropius, care, la 364, spune că “dacii” nici nu mai există, că aceştia au dispărut din istorie când au fost cuceriţi şi învinşi de Traian”.
EMINESCU – “RUGĂCIUNEA UNUI DAC”
Aflând de această formă de persecuţie, Eminescu scrie “Rugăciunea unui dac”, în anul 1879, în care redă miezul conflictului de la data când s-a hotărât interdicţia de a se mai folosi numele de Dacia şi de daci. Cu alte cuvinte, de atunci, de cu peste 124 de ani în urmă, faţă de azi 2003, Eminescu aflase de interdicţia impusă în secolul IV asupra utilizării denumirilor de dac şi de Dacia. Cu înnăbuşită revoltă, din postura creştinului lovit, care se roagă pentru duşmanul său, el spune:
“Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân-ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec
Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvinteze pe cel ce mă împilă
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte
Şi-acela dintre oameni devină cel dintâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune căpătâi
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă
Îndură-te stăpâne şi dă-i pe veci viaţă
Şi-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpăCe-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă
Spre ură şi blesteme aş vrea să te înduplec
Să simt că de suflarea-ţi, suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă.
ROMA – AUTORITATE CREŞTINĂ SUPREMĂ
Roma ecleziastică, moştenitoare a unei structuri organizatorice, în care experienţa din timpul vechii religii îşi spune cuvântul, se preocupă intens să-şi dobândească un anume grad de influenţă şi importanţă faţă de Constantinopol. Aceasta chiar reuşeşte când în anul 375 episcopul de Roma obţine recunoaşterea autorităţii supreme în cadrul bisericii creştine, ca apoi în anul 380, prin edictul de la Thessalonic, structura ecleziastică de la Roma, precursoare a catolicismului, să se impună ca religie de stat, adoptând principiul conducerii centralizate a bisericii. În anul 391, are loc interzicerea tuturor cultelor păgâne, iar creştinismul este decretat unica religie a imperiului.
DIVIZAREA IMPERIULUI ROMAN DE LA 395 e.n.
Totul se consolidează “putere de stat şi structură ecleziastică proprie”, din anul 395 când, după moartea împăratului Theodosius I, Imperiul Roman este divizat şi atribuit spre conducere celor doi fii ai fostului împărat:
– Flavius Arcadius, Împărat al Imperiului Roman de răsărit având capitala la Constantinopol şi structura ecleziastică precursoare ortodoxismului;
– Flavius Honorius, Împărat al Imperiului Roman de apus cu capitala la Ravenna, cu structura ecleziastică precursoare a catolicismului.
PRIMATUL ONORIFIC AL PAPEI DE LA ROMA
În anul 451, la al patrulea Conciliu Ecumenic al bisericii creştine de la Calcidom, se proclamă egalitatea între Scaunul episcopal din Constantinopol şi cel din Roma, recunoscându-i-se papei de la Roma primatul onorific, graţie vechimii Scaunului său, de când funcţiona clandestin în catacombele de la Roma. Dar faptul în sine a adâncit prăpastia dintre cele două biserici, care acum se îndreaptă cu paşi siguri spre schisma ce va surveni în două etape, una pe durată mai scurtă în secolul IX şi alta definitivă în secolul XI.
CĂDEREA IMPERIULUI ROMAN DE APUS
În 4 septembrie 476 e.n., cade Imperiul Roman de Apus. Ultimul împărat roman, Romulus Augustulus (475 – 476), este detronat de Odoacru, căpetenia mercenarilor germanici, care trimite la Constantinopol insignele imperiale ale fostului Imperiu Roman de Apus. Interdicţia de folosire a numelui de dac şi de Dacia se menţine cu stricteţe.
IORDANES, SALVATOR AL INFORMAŢIILOR DESPRE DACI
În anul 551 Iordanes, folosind cheia get-got, preia importante date istorice despre geto-daci în lucrarea sa „Getica”, intitulată şi “Despre originea şi faptele Geţilor”. În dorinţa de a conserva date istorice condamnate la pieire, Iordanes, după ce ia cunoştinţă de Istoria Goţilor scrisă de Cassiodor (480 – 575 e.n.) în 12 volume, azi dispărută, pe care a lecturat-o, după spusele sale, în trei zile, adaugă la aceasta date din istoria geto-dacilor, despre a căror pomenire ştia că există interdicţia impusă de Roma ecleziastică. Astfel, la istoria mai recentă a goţilor (sosiţi în 235 e.n.), el include date din multimilenara istorie a geţilor declarând: “Am făcut în expunere unele adaosuri potrivite, din istorici greci şi latini, amestecând în cuprins, la mijloc şi la sfârşit, multe pe care le-am socotit utile”. Deşi intitulează cartea “Getica”, el atribuie întreaga istorie prezentată, goţilor. Acea inversare de denumiri, get-got, a salvat de la cenzura vremii importantele informaţii din opera lui Iordanes, care-i priveau pe “daci” şi care astfel au fost preluate, menajate şi păstrate cu grijă de cei interesaţi, ca fiind mărturii de istorie antică a popoarelor germanice. Eroarea a fost înlăturată în 1853 de Iacob C. Grimm.
HEINRICH PANTALEONIS, LA 1571, CONFIRMĂ SALVAREA INFORMAŢIILOR DESPRE DACI
Cărturarul Heinrich Pantaleonis prezintă în “Cartea eroilor naţiunii germane”, tipărită la Basel între anii 1562 şi 1571, date istorice din Getica lui Iordanes şi le conferă contemporaneităţii. Dar referindu-se de la Zamolxe, la Burebista şi Deceneu, el evocă de fapt “eroi ai naţiunii dacice”, informaţii salvate astfel de crunta cenzură a vremii impusă de structura ecleziastică de la Roma.
PRIMA SCHISMĂ DE LA 863 e.n.
În anul 863 e.n., ca urmare a accentuării diferendelor între conducerile politico-religioase ale celor două centre de influenţă cu capitalele la Constantinopol şi Roma, se produce prima schismă care durează patru ani (863 – 867 e.n.) şi se încheie după îndepărtarea din funcţie atât a conducerii politice (împăratul Mihai al III-lea, 842 – 867 e.n.), cât şi a celei religioase (patriarhul Fotie), ale celor din Răsărit. Apusul era condus religios de Papa Nicolae I (857 – 867).
