Numeroasele triburi trace din antichitate, care locuiau pe o întinsă parte din sud-estul Europei, de la nord de Carpaţi până în Asia Mică şi din Panonia şi Iliria până în ţinuturile de stepă din răsăritul scitic, se grupau în două ramuri principale, despărţite prin lanţul Balcanilor (Haemus). Erau de o parte tracii de nord, care ocupau întreaga Românie de azi, precum şi largi spaţii în jur, iar de alta tracii de sud, care locuiau în cuprinsul Bulgariei actuale, precum şi pe coasta de nord a Mării Egee cu Strâmtorile şi partea de nord-vest a Anatoliei.
Cele două grupări trace au avut o evoluţie diferită, ceea ce a dus la deosebiri regionale importante între ele; chiar influenţele comune pe care le-au primit în decursul veacurilor-ca cele scitice, anatolice, greceşti, celtice, romane – s-au concretizat în orientări cu efecte divergente. Pe când Tracia de Sud avea să devină, până la urmă, din punct de vedere cultural un focar de elenism, continuându-şi dezvoltarea în această direcţie chiar în îndelungata ei situaţie de provincie romană, regiunile geto-dacice de la nord de Balcani, formând provinciile Moesia şi Dacia, vor sfârşi prin a fi cu desăvârşire romanizate, cu toate că şi în cuprinsul lor influenţele civilizaţiei elene se manifestaseră din vechi timpuri şi cu o intensitate neîntreruptă.
Primul dintre conducătorii cunoscuţi ai unei populaţii din Dacia antică este Spargapeithes, pe care Herodot îl pomeneşte pe la începutul sec.V î.e.n., ca rege al agatirşilor “Părintele istoriei” ne lasă a întelege că acest personaj a fost oarecum înrudit cu regii sciţi, ceea ce, de altfel, se confirmă şi prin aspectul iranian al numelui său. Se ştie că sciţii, ca toate popoarele nomade din nordul Mării Negre şi de dincolo de Caspica şi ca medo-perşii şi parţii, făceau parte din marele grup lingvistic al popoarelor numite convenţional “iraniei”. Dar, pe agatirisi (Agathyrsoi), pe care îi localizează pe râul Maris (Mures), deci în Dacia, istoricul grec îi distinge de sciţi, caracterizându-i ca apropiaţi de traci şi arătându-i ca “foarte fercheşi, gătiţi cu podoabe de aur”, ceea ce corespunde renumelui de ţară auriferă al Daciei. Această diferenţiere reiese şi din atitudinea ostilă a agatirşilor faţă de sciţi, ca a unui popor sedentar de munte faţă de incursiunile unui popor nomad stepă. Herodot ne mai informează că Spargapeithes, regele agatirs, l-a ucis pe regele scit Ariapeithes, întinzându-i o cursă probabil cu prilejul unui război. Şi tot de la istoricul grec aflăm că, puţin mai înainte, pe vremea marii expediţii persane a lui Darius I împotriva sciţilor, de prin anul 512 î.e.n., agatişii au refuzat să le dea ajutor acestora, menţinându-se neutri. Iar când, în retragerea lor strategică, sciţii au căutat să se apropie de Carpaţi pentru a-i atrage pe perşi într-acolo şi a-i pune în conflict cu agatirsii, aceştia s-au arătat gata de a-i respinge cu armele şi pe unii şi pe ceilalţi.
Din ştirile pe care ni le oferă Herodot reiese că agatirşii trebuie să fi fost la origine o populaţie iraniană, diferită întrucâtva de sciţi, care, invadând în scole mai vechi interiorul Transilvaniei, s-a statornicit acolo ca o clasă dominantă peste tracii nordici locali şi a sfârşit prin a fi asimilată de către aceştia. Mai este, însă, foarte probabil ca numele de agatirşi, pe care numai Herodot îl pomeneşte (căci autorii ulteriori nu fac decât să-l împrumute de la el), să reprezinte doar o poreclă dată de sciţi tracilor carpatici, care pe limba lor se vor fi chemat totdeauna daci. Fapt este că istoricul grec şi-a procurat informaţiile despre regiunile noastre din mediul scitic de la Ilbia şi că, după el, nimeni nu-i mai atestă, pe agatirşi în Dacia. Arheologia, după cum a arătat Vasile Pârvan în Getica şi după cum s-a precizat prin întinsele cercetări mai recente. (Al. Vulpe în Memoria antiquitatis, II, 1970), l-a confirmat pe Herodot dovedind existenţa în acea vreme a unei asociaţii de forme iraniene şi trace în cultura locuitorilor din mijlocul Transilvaniei. În lumina acestor fapte, personalitatea lui Spargapeithes apare ca a unui dac localnic, a cărui obârşie scito-iraniană, deja îndepărtată nu l-a împiedicat să-şi apere cu dârzenie patria tracă împotriva sciţilor.
Au existat şi alţi conducători ai geţilor care s-au distins în luptele pentru apărarea pământului lor, dar al căror nume, din păcate, nu este cunoscut. Nu s-a păstrat numele personalităţilor care a condus viteaza rezistenţă a geţilor împotriva lui Darius în Dobrogra, singurii locuitori de la sud de Dunăre care s-au încumetat să-l înfrunte pe puternicul cuceritor persan, meritând caracterizarea admirabilă a lui Herodot, de cei mai viteji şi cei mai drepti dintre traci. De asemenea, nu ştim cum se va fi numit acel, “rege al dunărenilor” (Histrianorum rex) care, aproape două secole mai târziu, s-a opus cu eficacitate pătrunderii sciţilor lui Atheas în ţările din dreapta Dunării şi care, indicat de izvorul respectiv (Trogus-Iustinus) numai prin titlul menţionat, a fost un conducător al geţilor de pe Istros (Dunăre). Tot, astfel, nu stim cine îi va fi condus pe geţii din părţile Teleormanului de azi care, ajutându-i pe tribalii regelui Syrmos, împotriva lui Alexandru Macedon, l-au silit pe ilustrul cuceritor să-i ameninţe trecând Dunărea demonstrativ, fără a îndrăzni, totuşi – după cum relatează istoricul Arrianus- să-i urmărească în stepele lor. Nu ne este cunoscut nici numele căpeteniei geţilor, prin stepa Bugeacului, au zdrobit oastea macedoneană a lui Zopyrion, generalul aceluiaşi Alexandru cel Mare, într-o bătălie în care trufaşul general a plătit cu viata veleitatea de a se impune unei ţări getice (Trogus-Iustinus).
În schimb nu mult timp după Alexandru istoria a răsunat de numele lui Dromichete (Dromichaites), regele geţilor din Câmpia Română, de azi, personalitate vestită atât prin însuşirile sale militare, cât şi prin înţelepciunea politică şi generozitatea dovedite cu prilejul unei victorii memorabile obţinute asupra macedoneanului Lisimah (Lysimachos), amic din copilărie al lui Alexandru şi unul dintre cei mai buni generali ai săi, devenit după moartea acestuia rege al Traciei balcanice. Căutând să fixeze graniţa regatului său pe Dunăre, Lisimah s-a izbit de împotrivirea geţilor lui Dromichete. În 291 î.e.n., Lisimah a trecut Dunărea în fruntea unei mari oşti. Încumetându-se să înainteze mult în Câmpia Bărăganului, în dorinţa de a-şi asigura un succes fulger, a nimerit în mrejele tacticii geţilor, care se retrăgeau necontenit, obosindu-l pe adversar şi atrăgându-l în părţile cele mai singuratice ale stepei, lipsite de apă şi de hrană. Când oastea lui Lisimah, frântă de osteneală şi stinsă de sete, se afla departe de baza sa de plecare, s-a văzut deodată încercuită de forţele superioare ale geţilor, lovită de pâlcurile lor de arcaşi călări şi ameninţată cu un măcel îngrozitor, fără putinţă de retragere, nici de rezistenţă.
Lisimah a fost nevoit să depună armele cu toţi ai săi şi să se lase la voia învingătorilor. Aşa a căzut prozonier unul dintre cei mai străluciţi monarhi elenistici, care participase la toate gloriaosele campanii ale lui Alexandru cel Mare din Asia. Se povesteşte că, numaidecât după capitulare, sorbind cu nesaţ apa oferită de biruitorul get, Lisimah ar fi exclamat cu tristeţe: “Pentru cât de mică plăcere am ajuns rob din rege ce eram!”.
Numeroşii captivi au fost duşi în cetatea de reşedinţă a lui Dromichete, numită Helis, încă neidentificată. Acolo, oastea getică, reprezentând însuşi poporul, potrivit stadiului de democraţie militară de atunci, a cerut moartea prizonierilor. Dar chibzuitul Dromichete, cugetând să tragă cât mai multe foloase din succesul obţinut, s-a împotrivit acestei porniri. Aducând argumente înţelepte, a izbutit să potolească furia războinicilor îmbătaţi de biruinţă şi să-i convingă că, în loc de o răzbunare sângeroasă, care n-ar avea drept urmare decât alte războaie, poate nu tot atât de norocoase pentru ei, era mai cuminte să se arate omenoşi şi să-i cruţe pe duşmanii prinşi, câştingându-şi recunoştinţa lor şi obţinând de la ei o pace cât mai favorabilă, cu recăpătarea posesiunilor getice din dreapta Dunării. Cuvântul regelui a fost ascultat şi, după cum povesteşte istoricul antic Diodor, a urmat un ospăţ de împăcare, cu două mese, una foarte cumpătată şi sărăcăcioasă pentru geţi, alta deosebit de luxoasă pentru regele captiv şi pentru tovarăşii săi. Ridicând paharul său din corn de vită, Dromichete l-a îndreptat spre cupa de aur a lui Lisimah, întrebându-l care dintre cele două mese i se părea mai demnă de un rege. La răspunsul acestuia: “Fireşte, a macedonenilor”, regele get i-ar fi făcut cu blândeţe o mustrare ironică: “Atunci de ce ai lăsat acasă la tine un trai atât de plăcut şi de strălucit şi te-ai apucat să vii la nişte barbari cu viaţa aspră, într-o ţară fără roade îngrijite, bătută iarna de geruri şi de crivăţ, unde nici o oaste străină nu poate scăpa teafără?” Lisimah ar fi declarat că îi pare rău de nesocotinţa sa, dar că, recunoscător pentru bunăvoinţa cu care a fost tratat, va rămâne totdeauna prietenul geţilor. Fgapt este că pacea a fost încheiată solemn, cu acceptarea condiţiilor lui Dromichete şi că, în semn de consacrare a aliantei, acesta a luat-o în căsătorie pe fata lui Lisimah, cara a fost eliberat cu toţi ai săi. Prin această înrudire dinastică, uniunea triburilor getice de la Dunărea de Jos a intrat sub auspiciile cele mai prielnice, într-un contact şi mai strâns cu lumea elenistică, ceea ce, între altele, a înlesnit intensificarea pătrunderii civilizaţiei greceşti la nord de Dunăre, şi ca reflex, accelerarea progreselor culturii geto-dace, al cărei avânt este constatat de arheologi tocmai cu începere din această vreme.
