Aleksandar Vucic a dizolvat marți Adunarea Națională a Serbiei și a convocat alegeri anticipate pentru 25 octombrie 2026 — cu mai bine de un an înaintea termenului constituțional. Mișcarea nu e surprinzătoare, dar e decisivă. Vucic nu vrea să rămână președinte. Vrea să devină premier.
Decizia vine după aproape doi ani de presiune de stradă, alimentată de o tragedie care a schimbat ceva în Serbia. Pe 1 noiembrie 2024, o copertină de beton s-a prăbușit peste o gară din Novi Sad. Șaisprezece oameni au murit. Protestele care au urmat nu s-au mai oprit — au cerut responsabilizare, au cerut demisii, au blocat universități și instituții. Vucic a rezistat luni întregi, dar în aprilie 2026 a recunoscut că alegerile anticipate sunt posibile, iar în iunie a anunțat că va demisiona. Nu a demisionat. A ales, în schimb, să convoace alegeri și să se repoziționeze politic.
De la Palatul Prezidențial la Guvern: mutarea lui Vucic
Vucic a fost prim-ministru înainte să devină președinte în 2017. Mandatul prezidențial actual expiră în 2027. Partidul Serbia Progresistă — formațiunea sa — l-a nominalizat deja candidat pentru funcția de șef al executivului. Dacă câștigă alegerile din octombrie și preia conducerea guvernului, rămâne cel mai puternic om din stat, chiar dacă titulatura se schimbă. Alegerile parlamentare erau programate pentru decembrie 2027. Convocându-le acum, Vucic controlează calendarul — nu opozițiile.
Formal, decizia a fost anunțată în două acte distincte: un decret de dizolvare a Adunării Naționale și o decizie separată de convocare a alegerilor. Vucic a prezentat ambele ca obligații constituționale. „Trebuie să iau două decizii în conformitate cu Constituția și Legea privind președintele. Prima este un decret de dizolvare a Adunării Naționale a Republicii Serbia. A doua este o decizie de convocare a alegerilor”, a declarat el la postul public RTS. Constituția sârbă permite dizolvarea anticipată a parlamentului de către președinte în anumite condiții — Vucic a ales să folosească această pârghie în momentul în care opozanții rămân fragmentați, fără o alternativă politică consolidată.
Mesajul de calm și ce ascunde el
La aceeași conferință de presă, Vucic a ales să deschidă cu un îndemn la liniște. A cerut tuturor să „se abțină de la violență” în campanie și a vizat direct studenții, referindu-se la blocajele din universități: „Știu că unii oameni vor bloca din nou clădirile universității și le cer să nu o facă. Dacă o vor face, își vor face rău lor înșiși și poporului sârb, altor studenți și profesori.” Un președinte care, înainte să anunțe alegeri anticipate, simte nevoia să ceară calm — asta spune ceva despre starea reală a țării.
A adăugat că va accepta rezultatul votului, indiferent care va fi acela, și că își va felicita adversarii dacă vor câștiga. Formulare clasică în democrațiile sub tensiune, unde chiar faptul că liderul spune asta devine, în sine, o știre. Întrebarea la care Serbia nu are încă răspuns: va demisiona Vucic din funcția de președinte înainte de alegeri? Dacă rămâne și președinte și câștigă postul de premier, situația devine constituțional complicată. Nimeni din echipa sa nu a clarificat public acest aspect.
Ce urmează pe 25 octombrie și de ce contează răspunsul
Vucic conduce Serbia de peste un deceniu — ca premier din 2014, ca președinte din 2017. A supraviețuit presiunii internaționale privind relația ambiguă a Belgradului cu Moscova, a supraviețuit protestelor interne, a supraviețuit criticilor din UE legate de statul de drept. Acum schimbă funcția, nu direcția: rămâi în centrul puterii executive, dar câștigi un nou mandat democratic cu care să respingi acuzațiile de uzurpare. Agențiile internaționale — inclusiv Bloomberg — au notat deja că această convocare anticipată poate fi „manualul politic” prin care Vucic trece de la un titlu la altul fără să cedeze puterea reală.
Campania electorală pornește acum, cu puțin peste șase săptămâni până la vot. Opozițiile sârbe, dispersate și fără un candidat comun vizibil pentru șefia guvernului, au o fereastră îngustă. Votul din 25 octombrie va arăta dacă doi ani de proteste au mișcat ceva în electoratul sârb — sau dacă au rămas un val pe care mașina politică a lui Vucic a știut să îl aștepte să se epuizeze.
