În contextul lipsei masive de cunoștințe, oamenii tind să creadă în existența fenomenelor supranaturale, iar efectul de turmă are un potențial uriaș de a modela mințile umane. Astfel nasc legende, unele pornite de la un sâmbure de adevăr și înflorit pe parcurs, altele 100% ficțiune. Lupul, este unicul animal cu o bogată mitologie pe care lumea l-a împărțit atât pentru bine cât și pentru rău.
De la lupul dacic, la legenda omului lup, licantropul, istoria lumii precizează diferite definiții culturale ale animalului sălbatic. Pentru amerindieni era un spirit puternic, călăuză pentru oameni, pentru greci este erou războinic, la chinezi îl regăsim drept creatorul dinastiilor, în ipostaza lupului albastru ceresc, iar povestea lui Romulus și Remus vine să îmbogățească semnificativ mitologia.
Pe de altă parte, diversitatea culturală oferă lupului și conotații negative: lupul ca întruchipare diavolească, capabil să transforme oameni în fiare.
Nu se cunoaște cu exactitate începuturile licatropului, însă acesta îl întâlnim mai ales în Evul Mediu. Se transformă inexplicabil la căderea nopții cu lună plină și atacă însetat de sânge și carne crudă. Mitul omului lup a evoluat în aceeași perioadă în care vrăjitoarele erau condamnate la moarte, dar spre deosebire de acestea, licantropul a supraviețuit doar pe scena cinematografică, fiind imposibil să se aducă dovezi clare că a existat cu adevărat în realitate.
Cu toate acestea, licantropul, vârcolacul a existat în mințile umane și sub acest pretext au fost uciși mii de oameni. Orice suspiciune că cineva ar fi un vârcolac, îl aducea pe acesta în fața unei instanțe judecătorești care îl condamna la moarte prin tăierea capului, pentru că doar așa era posibilă înlăturarea spiritului rău și protejarea umanității. Numai în Franța se estimează peste 30.000 de astfel de procese de nimicire a licantropilor. Cele mai celebre cazuri, unde astăzi se poate aprecia că mentalitatea din Evul Mediu nu făcea decât să confunde răul cu probleme psihice ale oamenilor, sunt Peter Stube și Jean Grenier pe care îi desparte trei secole.
Peter Stube a fost arestat în Cologne în anul 1590 și după ce a fost torturat aproape până la moarte, a confesat că este un vârcolac care timp de 30 de ani a ucis animale sălbatice și chiar oameni. A precizat că un demon feminin i-a dat un brâu magic și de atunci la lăsarea nopții devine un lup gigant și fioros. Stube a fost imediat condamnat la moarte.
Jean Grenier a trăit în secolul 19, când deja legenda licantropului a mai pierdut din veridicitate, motiv pentru care autoritățile au rămas uimiți în momentul în care Grenier a confesat că este vârcolac și mănâncă doar câini și copiii mici. Jean Grenier avea doar 13 ani. Judecătorii au decis să închidă adolescentul într-o mănăstire de călugări cu specificația că dacă ar fi încercat să fugă, să fie ucis. Șapte ani mai târziu, Grenier cu o stare mentală deplorabilă a murit. Povestea copilului apare și în cartea lui Philip Riley, ”The Wolfman”, unde se aduce pentru prima dată explicații psihologice pentru mitul licantropului. ”Avocatul a cerut curții să fie excluse toate superstițiile legate de vrăjitorie și vârcolaci, deoarece starea de licantropie este doar o formă de nebunie, o boală și astfel nu constituie un delict”.
