Metodica

TRIMITE PRIETENILOR

vi_grup_de_elevi_dansind

  • profesorul: să ţină cont de două componente fundamentale

  • specialist pe domeniul pe care îl reprezintă

  • cadru didactic – cunoştinţe de psihologie, pedagogie, didactică

Şcoala tradiţională

Şcoala pentru diversitate

– elevul e considerat un element care nu ştie nimic; asemenea unei cutii goale ce e umplută de profesor

– elevul = participant activ la elaborarea informaţiei şi a cunoştinţelor; profesorul e doar un ghid, un explorator, ce conduce elevul spre descoperirea conţinutului învăţării

profesorul = autoritate, deţine adevărul; prin actul predării împarte adevărul; nu acceptă opinii, controverse; elevul trebuie să reproducă ce spune profesorul

– profesorul = sursă de experienţ; mediază între cunoaşterea valorilor şi elevii clasei; nu poate deţine adevărul

– relaţia şcolii cu părinţii e aproape inexistentă; are un caracter informal şi ocazional; părerea părinţilor în legătură cu predare sau atitudinea profesorilor nu contează

– părinţii participă direct; pot chiar influenţa deciziile ce privesc actul educaţional

  • locul unde are loc învăţarea; fără a menaja copiii în faţa volumului de cunoştinţe ce trebuie asimilate necondiţionat

  • învăţământ reproductiv; învăţământ informal (spre deosebire de formativ!)

  • şcoala e locul unor situaţii stimulative; flexibilă şi variată din pov al actului învăţării

  • învăţarea să nu fie impusă; să aibă loc o selecţie a tipurilor de învăţare – să fie adaptatw la dorinţele şi posibilităţile elevilor

  • şcoala să nu se adreseze doar elitelor; performanţa <> olimpiadă; performanţa = orice rezultat superior obţinut de fiecare în parte (eg: de la 7 la 9)

cum putem crea acest cadru nou?

  • 2 didacticieni englezi (tot pe didactica istoriei)

stilul învăţării ——–influenţat de———- stilul predării (aici trebuie lucrat !)

  • 2 stiluri ce diferă în intenţii, scop, obiective:

  • de suprafaţă (dominat de intenţia de a însuşi informaţia; de a o accepta pasiv)

  • de profunzime (dominat de intenţi a de a înţelege ceea ce se predă; elevul să se angajeze critic şi activ)

  • istoria e văzută adesea ca memorizare şi reproducere DAR trebuie dezvoltată mai ales gândirea critică – ce se referă mai ales la

  • trezirea conştiinţei

  • creşterea sentimentului de participare a celui ce învaţă, la descoperirea sentimenului învăţării şi să vadă utilitatea acestui conţinut

  • dezbaterea ideilor; să ofere argument pentru ideile sale

  • să accepte existenţa unor puncte de vedere diferite

Didactica

= a îi învăţa pe alţii

  • o ştiinţă; s-a desprins din filosofie

= ştiinţa predării, învăţării, evaluării (PIE) în toate domeniile de acţiune pedagogică

= teoria instruirii

  • gândirea didactică şi problemele didacticii – Plato şi Socrate în Grecia Antică au observat schimbările din secolul V şi au considerat că e nevoie de o formă instituţionalizată a predării

  • 1613, folosit prima oară cuvântul de Ratke = pedagog

  • 1657, Didactica magna a lui Comenius – termenul se impune

  • didactica = teorie a învăţării

  • trebuie să învăţăm totul pe toţi oamenii

  • sec XIX, didactica e integrată în învăţământ

  • Herbart, Raine (?)

  • sec XX, în 60s, schimbare radicală: apar numeroase teorii didactice; se acceptă ideea că această disciplină nu are afirmaţii definitive; poate fi îmbunătăţită

  • didactica are controversele ei; există “conflict” pedagogi – didacticieni (care a fost prima? Pedagogia s-a născut din didactică sau invers?)

definiţie: DIDACTICA = ştiinţa organizării şi desfăşurării procesului de învăţare în formele sale organizate, asigurând îndeplinirea scopurilor

  • fiecare discplină şcolară are propria didactică

  • disciplina şcolară=ştiinţa organizării şi desfăşurării procesului de învăţare a disciplinei respective

  • pedagogie -> didactica -> metodica

  • metodica e subordonată didacticii; ea se ocupă cu inventarierea şi structurarea conţinutului de învăţat, a obiectivelor pe teme, a metodelor şi mijloacelor adecvate pentru fiecare temă

  • didactica istoriei e orientată spre natura cunoştinţelor şcolare în domeniul istoriei şi spre modalităţile de transmitere a acestora elevilor, având drept scop iniţierea profesorilor în practica procesului de PIE

  • didactica istoriei are ca componente esenţiale

  1. organizarea învăţământului istoriei în şcoala românească

  2. obiectivele predării istoriei în şcoală

  3. metodele şi mijloacele folosite de profesor

  • metodele de predare sunt şi foarte bune metode de evaluare a elevului

  • nu evaluăm ce nu ştie elevul, ci ceea ce ştie

  • obiectivele istoriei ca disciplină şcolară

  1. generale – achiziţia unui sistem de cunoştinţe istorice; formarea gândirii istorice; formarea capacităţilor intelectuale şi practice

  2. obiective de referinţă/specifice – reconstituirea trecutului, explicarea şi înţelegerea evenimentelor istorice, formarea atitudinilor

  • informaţia – să devină – cunoaştere; informaţia nu e echivalentă cu cunoaştere (!)

Cursul 2

Istoria ca disciplină de învăţământ

  • istoria:

  • ca ştiinţă (domeniu de cercetare; informaţie inedită)

  • ca disciplină şcolară (informaţie acceptată)

cele 2 se întâlnesc prin metode, mijloace, obiective

  • disciplină în care rolul profesorului a rămas cel mai important şi în care se pune accent pe memorizare – aspecte negative

Istoria ca disciplină de învăţământ

  • rol esenţial în formarea capacităţii de interpretare, de înţelegere şi de acţiune;

  • teoretic, pentru că practic nu se prea aplică

  • funcţii

  • de cunoaştere – înţelegerea ştiinţifică a evoluţiei societăţii, a acţiunii omului, a organizării şi funcţionării societăţii în diferite timpuri şi spaţii

  • practice (foarte importante!)

  • formarea personalităţii

  • formarea gândirii critice şi logie

  • formarea deprinderii de a sintetiza, argumenta şi interpreta fenomenele, procesele, evenimentele etc

  • formarea de atitudini şi comportamente

istoria trebuie să se adreseze minţii şi sufletului (“raţiune şi simţire”)

Raymond Aron: “la un anumit moment, un ins începe să reflecteze la aventura lui, o colectivitate la trecutul ei, omenirea la evoluţia ei. Astfel se nasc autobiografia, istoria naţională şi locală, istoria universală”

Voltaire, sec XVIII, o nouă viziune asupra istoriei: şi politică şi culturală – 1789: istoria naţională

  • caracterul istoriei

  1. educativ – “carte de învăţăminte” – exemplu pentru prezent şi de prospectare a viitorului; pentru a înţelege prezentul şi a prospecta viitorul trebuie să te întorci în trecut

  • Marc Bloch – istoria = ”solidaritatea timpurilor”

  • A.D.Xenopol: “Scopul istoriei este de a ne face să înţelegem starea de faţă a fiecărui popor în parte şi a omenirii în genere şi direcţia pe care vor apuca popoarele şi omenirea în viitor”

  • L.Blaga: “Cu greutatea trecutului ne-am obişnuit ca şi cu greutatea atmosferei: nici nu am putea exista fără ea”

  • T.Vianu: “Istoria este obiectul cel mai interesant al culturii. Este cult cu adevărat numai omul care ştie de unde vine şi încotro se îndreaptă”

  • M.Bloch: neînţelegerea prezentului derivă în mod fatal din necunoaşterea trecutului; incapacitatea de a pătrunde semnificaţia experienţei trecutului depinde de neatenţia cu care este privit prezentul

  • model” oferit de istorie – nu neapărat o personalitate ce însumează toate calităţile, ci poate fi şi un model negativ

  • nu se poate preda istoria fără cunoaşterea temeinică a trecutului

  • manualul = istorie seacă, rece; depinde de profesor ca istoria să prindă viaţă pentru copii

  • umanist – disciplină umanistă pentru că are în centru omul şi activitatea umană transformatoare

  • ştiinţă de sinteză

  • interdisciplinar – omis în şcoală, dar toate disciplinele au acest caracter

  • istoria operează cu concepte, noţiuni specifice şi altor discipline, apelează la cunoştinţele elevilor dobândite de la alte discipline – aprofundează cunoştinţele

  • istoria = fundament pentru cunoştinţele dobândite de elevi la alte discipline (eg: limba şi literatura română, literatura universală, fizica, chimia, geografia, economia, filosofia etc)

ex: legătura istorie – geografie: şi istoria se predă folosind hărţi

H.I.Marrou: “Istoria trebuie studiată nu numai din punct de vedere al obiectului ei, dar şi din acela al subiectului care vrea să cunoască”

Curs 3.

  • termenul de instruire educaţională nu este cel mai potrivit în toate situaţiile

Obiectivele şi competenţele predării istoriei

  • istoria ca domeniu de cercetare ŞI ca disciplină şcolară

  • istoria ca disciplină şcolară – îi putem asocia anumite întrebări ce trebuie urmărite pentru proiectarea lecţiei

  • CE? – tema, conţinutul

  • CUI?PT CINE? – grupul ţintă

  • DE CE? – cu ce scop predăm acele lucruri; obiectivele

  • CUM predăm ca ei să înţeleagă? Metodele

  • CU CE? Mijloacele

  • CÂT? Cantitatea de informaţie

  • obiectivele vizează elevul; le formulăm gândindu-ne la acel grup ţintă; “ce trebuie să ştie elevul”

  • accentul să cadă pe învăţare şi nu pe predare

  • obiectivele principale le găsim în planul de învăţământ, programă şcolară etc

  • definiţie: OBIECTIVUL = scopul care trebuie atins în învăţare; ce trebuie să ştie elevul după ce parcurge anumite etape de învăţare

  • pentru clasele V-IX mai ales

  1. dobândirea unui sistem de informaţii specifice istoriei – eg: periodizare, caracteristicile fiecărei epoci, evenimente, procese economice, sociale, politice, culturale; plasare în spaţiu şi timp; descriere fapte istorice

  2. dezvoltarea gândirii istorice

  • să definească termenii esenţiali; eg: statul cultura; noţiuni istorice – chiar cu propriile cuvinte

  • să opereze corect cu noţiunile în analiza evenimentelor istorice (eg: să le insereze corect în anumită epocă)

  • să analizeze faptul istoric prin raportarea la cauză şi efect; efectul poate să se transforme în cauză; să înţeleagă modul în care evenimentele se înlănţuiesc

  • să stabilească prin analiză şi comparaţie ce au în comun diferite evenimente istorice din acelaşi timp şi spaţii diferite sau din spaţii diferite în acelaşi timp

  1. formarea concepţiei ştiinţifice

  • ideea de evoluţie a societăţii

  • sesizarea factorilor determinanţi ai evoluţiei (economici, sociali, politici, culturali)

  • înţelegerea interdependenţei factorilor în dezvoltarea societăţii;

  • înţelegerea cauzalitatăţii şi caracterului legic al dezvoltării societăţii

  1. să îşi însuşească valorile moral-formative oferite de lecţiile de istorie; respect faţă de valorile locale, culturale, universale

  • obiectivele (1)-(3) vizează aspectul informal al învăţământului; = asimilarea valorilor culturale esenţiale acumulate de omenire în timp

  • (4) vizează aspectul formal – dezvoltarea capacităţilor native intelectuale dar şi a capacităţilor moral-estetice

Competenţele = ansambluri structurate de cunoştinţe şi deprinderi, dobândite prin învăţare; dobândirea de competenţe permite identificarea şi rezolvarea în contexte diferite a unor probleme caracteristice unui anumit domeniu: “ce poate să facă elevul cu ceea ce ştie”

  • esp la nivelul claselor X-XII

  • dobândirea de competenţe vizează şi utilizarea de abilităţi – similare cu ale specialistului DAR adaptate propriei capacităţi intelectuale

  • eg de competenţe: receptarea, prelucrarea, algoritmizarea, exprimarea, transferarea

  1. Receptarea = identificarea unor noţiuni, procese, evenimente; observarea; culegerea de date din surse diferite, compararea lor; să poată defini unele concepte

  2. Prelucrarea primară a datelor – comparare date şi stabilire relaţii; clasificări de date, informaţii; să poată investiga, explora datele

  3. Algoritmizarea – reducerea la o schismă, la un model;

  • să anticipeze unele rezultate

  • să reprezinte informaţiile culese – să ştie cum să le prezinte în faţa unui auditoriu prin esenţializare

  • să remarce unele invariaţii

  1. Exprimarea – utilizarea unui limbaj specific; descrierea unor procese, evenimente, fapte istorice cu ajutorul limbajului specific

  • generarea de idei şi argumentarea unor enunţuri

  1. (o putem lega de 2 ) prelucrarea secundară a rezultatelor – compararea, interpretarea, analizarea situaţiilor

  2. Transferul – în ce măsură ce a lucrat elevul se poate aplica şi în alte domenii; generalizarea şi particularizarea; integrarea unor domenii – interdisciplinaritate

  • valorile şi atitudinile – e discutabil dacă sunt sau nu comptenţe

Metodele + mijloacele = strategiile didactice – predare şi învăţare

Actul predării

Didactica tradiţională; şcoala tradiţională

Didactica actuală; şcoala pentru diversitate

  1. Rolul elevului

  • urmăreşte prelegerea, expunerea, explicaţia profesorului

  • să reţină şi să reproducă ideile auzite

  • acceptă în mod pasiv ideile transmise

  • lucrează izolat, învaţă singur

  • pov proprii – încurajat să le exprime, pentru a înţelege modul său de gândire

  • schimb de idei cu ceilalţi: colegi şi profesor

  • argumentează şi îşi pune întrebări pentru a înţelege anumite idei

  • cooperează în rezolvarea problemelor şi a sarcinilor de lucru; i se dezvoltă puterea de a comunica şi coopera cu colegii şi profesorul

  1. Rolul profesorului

  • expune, ţine prelegeri

  • impune puncte de vedere

  • se manifestă ca un părinte

  • facilitează şi moderează învăţarea; ajută elevul “să înveţe să înveţe“, să înţeleagă, să analizeze, să îşi pună întrebări

  • ajută elevii să înţeleagă şi să explice punctele de vedere propuse

  • se manifestă ca un partener de învăţare; prietenul mai mare, care are experienţă

  1. Modul de realizare a învăţării

  • învăţarea are loc mai ales prin memorare şi reproducere; prin apel la exemple clasice, valide; nu sunt deschise discuţii, nu sunt puse probleme controversate

  • învăţarea conduce la competiţie între elevi, cu scopul de a ierarhiza

  • învăţarea se realizează prin formarea de competenţe şi deprinderi practice

– învăţare prin cooperare şi competitivitate; teoria inteligenţelor multiple

  1. Evaluarea

  • măsurarea şi aprecierea cunoştinţelor

  • accentul pus pe aspectul cantitativ

  • clasificare statică a elevilor

  • măsurarea şi aprecierea competenţelor

  • accentul pus pe elementele de ordin calitativ: valori, atitudini

  • se vizează progresul în învăţare al fiecărui elev (! La definiţia performanţei)

CURS 4 (7 noiembrie 2008)

  • PIE: procesul de predare-învăţare-evaluare

Formarea şi dezvoltarea gândirii istorice şi a limbajului istoric

  • trebuie să operăm cu noţiunile de istorie şi alte noţiuni istorice

  • = esenţa procesului învăţării dirijate şi conştiente a conţinutului acestei discipline

ce e mai important? Să ştii noţiunile sau evenimentele?

  • primul pas e cunoaşterea faptelor, ce implică formarea noţiunilor; conducem gândirea elevului de la analiză/prezentare la înţelegere

  • fromarea noţiunilor = rezultat al unui proces de gândire în cadrul căruia se stabilesc elementele esenţiale şi comune unor grupuri de evenimente istorice asemănătoare

  • noţiunile de istorie nu au un caracter static – elevul trebuie făcut să înţeleagă aceasta

  • conţinutul noţiunilor se lărgeşte – ex: democraţie, stat

  • noţiunile istorice generalizează esenţialul

  • noţiunea de ISTORIE integrează: fapte, date, evenimente din locuri şi timpuri diferite

  • odată noţiunea formată, integrăm în ea următoarele fapte, evenimente istorice

  • 2 posibilităţi: poţi pleca de la

  • noţiune SAU

  • prezentarea faptelor

  • învăţarea istoriei e un proces îndelungat – istoria nu studiază fenomene izolate, ci studiază fenomenele într-o interdependenţă şi înlănţuire cauzală

  • formarea noţiunilor istorice din pov psihologic – 2 etape

  1. formarea şi elaborarea noţiunilor – prin diverse activităţi: analiză, comparare, abstractizare, generalizare etc

  • aceste activităţi, să ducă elevul spre înţelegerea noţiunilor istorice

  1. consolidare, operare – cuprinde 2 acţiuni mentale

  • conoslidare, fixarea noţiunilor

  • operare

  • după aceea, urmează SINTEZA – aici apare şi un continuu proces de actualizare a cunoştinţelor dobândite

  • considerăm o noţiune formată doar dacă devine un instrument de dobândire a unor cunoştinţe noi şi dacă elevul poate opera cu aceste situaţii noi (iată cum de la abstract ne întoarcem la concret!)

  • este un proces continuu – cel puţin 1 pe ciclu (5-8, 9-12)

CONCRET – formare NOŢIUNE (obţinem definirea abstractă) – OPERARE (cu noţiunea, pe

alte situaţii concrete)

(se poate porni şi: ABSTRACT – NOŢIUNE spre concret + ABSTRACT – operare cu noţiunea în alte situaţii)

  • pe lângă studierea faptelor, evenimentelor şi formarea de noţiuni, mai apare un element de înţelegere a relaţiilor dintre noţiuni, a formării unui sistem de noţiuni (câteva activităţi: ierarhizare, ordonare, clasificare – la fal cum formezi o familie de cuvinte)

ex: noţiuni din istoria universală aplicate la istoria românilor

DEFINIŢIA: noţiunea istorică = formă a gândirii capabilă să esenţializeze fenomenele istorice asemănătoare; nu enunţă formele particulare pe care le pot lua fenomenele, ci trăsăturile comune care le asigură unitatea şi permanenţa

eg: cultură, timp, spaţiu, ordine socială, stat, democraţie

  • pentru timp: să faci planşă cu cifrele romane + elementele de cronologie (secol, mileniu, deceniu)

  • cronologia să fie verificată pe parcursul întregului an

  • pt spaţiu: f importantă harta – continente, fluviile cele mai importante (eg: la Egipt), ţările şi vecinii

tipuri de profesori

  • profesorul struţ – respinge noul

  • profesorul ciocănitoare – cicălitor; aplică aceleaşi metode

  • profesorul pinguin – se mişcă foarte încet; nu depune prea mult effort

  • profesorul pescăruş – rapiditate în adaptare, anticipează

  • profesorul porumbel – profesor zburător; aduce noile metode, le aplică şi le transmite mai departe

  • profesorul vultur – foarte receptiv, aspiră spre înălţimi; foarte atent la toate metodele noi; foarte ager

CURS 5:

Lecţia de istorie

Definiţia

  • din perspectivă organizatorică

  • = formă de organizare a activităţii care se desfăşoară în clasă sub îndrumarea unui profesor, într-un interval de timp precis determinat pe baza cerinţelor din programa şcolară şi în funcţie de orarul şcolar;

  • mai potrivit: “cu participarea unui profesor” (nu condiţia!)

  • din perspectiva conţinutului

  • = se impune ca un sistem de idei asamblate logic şi didactic în corelaţie cu cerinţele psihopedagogice referitoare la predarea – însuşirea cunoştinţelor, valorificarea lor, verificarea, evaluarea şi notarea rezultatelor

  • act de creaţie: profesorul îşi exersează puterea de imaginaţie şi rolurile pe care le poate juca în timpul orei

  • = unitate logică, didactică şi psihologică


TRIMITE PRIETENILOR

Urmăriți România Liberă pe FacebookTwitter, Youtube și Instagram!

Despre Oana