„Ne punem imediat pe treabă, chiar din această seară vom organiza prima ședință de guvern, România nu mai poate aştepta” – așa și-a început Luca Niculescu mandatul de premier, marți seara, după ce Parlamentul i-a acordat votul de învestitură cu 280 de voturi pentru și 58 împotrivă.
Ce se întâmplase de-a lungul zilei pentru a ajunge aici nu era deloc ușor. Miniștrii propuși trecuseră prin audierile în comisiile parlamentare, unul după altul, și cu o regularitate de care se întrebau chiar și observatorii politici mai sceptici, toți primiseră avize favorabile. Procedura clasică – expertiza, întrebări, răspunsuri – nu lipsise, dar viteza și uniformitatea aprobărilor sugerau că discuțiile de culise fuseseră deja finalizate cu zile înainte de plenul oficial.
Contextul în care se învestea noul guvern era unul de urgență, cel puțin în narativul pe care Niculescu l-a construit. România, susținea el, nu și-ar mai permite o perioadă prelungită de instabilitate politică. País-ul avea nevoie de acțiune, nu de negocieri iar. Programul guvernamental promitea măsuri concrete: reducerea cheltuielilor statului, mai multă disciplină în gestionarea deficitului bugetar, și – pentru a satisface o parte din electorat – eliminarea plății CASS-ului pentru mame și o creștere a pensiilor. Nu nimic revoluționar, dar orice promisiune care sună a relief rapid atrage votanții obostiți de așteptare.
Alegerea lucrurilor pe care să se concentreze guvernul era semnificativă. Economie și social – cele două domenii în care guvernele pierd de obicei alegerile. Și totuși, măsurile nu reprezentau o schimbare radicală a bugetului, ci mai degrabă reorientări tactice, punctuale. Asta sugera că Niculescu știa ceva pe care alți oameni politici poate nu știau: cum să promită ceva oamenilor fără să se angajeze la ceva imposibil de realizat.
Reacția clasei politice nu a fost, surprinzător, uniformă în critică, deși voturile de împotrivă arătau că o parte din Parlament rămânea sceptică. Cu 58 de voturi contra din aproximativ 338 de parlamentari prezenți, opoziția era marginalizată. Nu era vorba nici de o boicotare, nici de un vot bloc al unei fracțiuni. Fracturile erau mai fine, mai greu de citit dintr-o privire. Unii erau nemulțumiți cu miniștri anumit, alții cu direcția economică, poate alții cu ambele lucruri. Dar nici una din aceste fractiuni nu era suficient de puternică pentru a bloca procesul.
Ceea ce i se cere acum lui Niculescu este să transforme promisiunile din campanie și din prezentarea programului în măsuri legislative reale, implementate și cu rezultate măsurabile. Prima ședință de guvern a fost convocat pentru chiar seara respectivă – un gest pe care observatorii politici l-au interpretat ori ca dovadă de energie, ori ca tentativă de a fi văzut ca energic, depinde de nivelul tău de cinism.
Răspunsul la această tentativă va veni în săptămânile următoare. Execurile economice vor arăta dacă deficitul bugetar scade, o reducere care nu e ușoară în vremuri de nevoi sociale crescânde. Reacția mediului de afaceri, mai important decât pare, va fi termometrul care arată dacă investitorii cred în stabilitate. Și pensionarii, în sfârșit, vor vedea dacă promisiunile din august ajung la conturi în februarie.
Niculescu are, teoretic, pâna la viitoarele alegeri – probabil 2028, poate mai devreme dacă ceva se rupe ireparabil – pentru a dovedi că mandatul ăsta nu a fost doar o promisiune pe scenă. Pânăatunci, fiecare măsură economică, fiecare vot pe un proiect de lege, fiecare declarație va fi citatoare în glas. România nu mai poate aştepta, spunea el. Dar acum, guvernul nu mai poate nici arunca cu vorbe.
